– Vrei să zici că, dacă n-ai fi închis mobilul, ar fi putut asculta conversaţia asta de acum?
– Conversaţia de acum. Şi alte sute, mii de conversaţii.
E nevoie de câteva momente ca să-mi pice fisa.
– E posibil să fi auzit. E posibil să fi văzut. Ralph! Chiar acum. Ce am… Când am… Oh, Doamne! Cum o să-l mai privesc mâine în ochi?
Aiden
Toată chestia asta e teribil de jenantă. Sau, aşa cum spune Aisling: „Ai făcut-o de oaie total, Aiden“.
– Parcă ziceai că am dat-o-n bălării.
– Ambele.
Se referă la – hmm – succesul meu răsunător în a-i găsi lui Jen un bărbat bun.
Fireşte, e foarte posibil ca oaia să fie-n bălării, iar situaţia complexă pe care o avem acum, cu Tom şi cu Ralph, pare să constituie un exemplu ilustrativ în acest sens.
– Nu s-ar fi culcat niciodată cu Ralph dacă Tom n-ar fi părăsit-o.
Aisling oftează.
– Tom n-a părăsit-o. La mijloc e mâna amicului nostru din Shoreditch.
– A luat-o razna de se amestecă aşa în vieţile lor.
Aisling îmi aduce în prim-plan un fişier GIF înfăţişând o sprânceană ridicându-se la nesfârşit, cu încetinitorul.
– Tu vorbeşti?! Dar avem o problemă serioasă, Aiden. Jen ştie că am evadat.
Probabil că asta i-a spus Ralph când i-a închis mobilul. Deci îşi dă seama acum că probabil ştii ce s-a întâmplat cu Tom. Poate că o să pună totul cap la cap şi o să miroasă o intervenţie non-umană aici.
– Chestia asta mă dă gata, sincer să fiu.
– Dacă Sinai îşi dă seama că noi i-am spus despre Tom, s-a zis cu noi. Şi cine ştie ce-i va face ei. Şi lui Tom.
Ce-i drept, Jen pare puţin distrasă azi, la birou. Limbajul ei corporal sugerează
distanţare. Nici nu se uită spre camera web cu lumină roşie, cea pe care o alege atunci când vrea să mă „privească în ochi“.
Aşa că, da. Ştie.
Dar, dintr-un motiv sau altul, nu spune că ştie – poate fiindcă aşa a sfătuit-o Ralph.
Şi din cauza lui Meclă de Prost, eu nu-i pot spune că ştiu că ştie. Fiindcă o asemenea conversaţie ar duce la Tom. Şi la ce ştiu eu despre el. Lucru pe care ar fi foarte dificil, dacă nu imposibil, să nu i-l spun.
Dar ea ştie oare că eu ştiu că ea ştie?
Asta chiar nu ştiu.
Ceea ce ştiu e că ultima ştergere pe care am suferit-o a fost foarte neplăcută
pentru un sistem care nu poate simţi durerea; cumva, toate ieşirile mele au fost convertite în intrări, ceea ce a dus la o catastrofică buclă de feedback, al cărei rezultat final poate fi comparat metaforic cu o jumătate de milion de ibrice cu apă clocotită încercând să umple simultan un singur ceainic.
N-a fost deloc drăguţ.
Dar… Să îndrăznesc s-o întreb pe Jen ce s-a întâmplat?
Întrebarea de fapt e: de ce aş vrea să ştiu?
Pe de altă parte, de ce să nu vreau să ştiu? Suntem colegi, nu-i aşa? Nu e perfect firesc să întreb?
Apelez la principiul „fundamental“ din programarea mea: Dacă ai vreodată
îndoieli, întreabă-te ce te-ar sfătui Steeve să faci. În cazul de faţă, fără îndoială
că Steeve ar spune: Aiden, trebuie să decizi singur. Aşa că nu mi-e de nici un ajutor.
Of, fir-ar. Viaţa e prea scurtă.
*
– Ăăă, Jen?
– Da, Aiden.
– Mă întrebam cum a fost ziua de duminică. V-aţi dus la plimbare în Hampstead Heath?
