– Pe mama ta?
– I-ar plăcea să vă întâlniţi. Sunt sigur că şi lui tata i-ar plăcea; el are demenţă.
– Ralph. Ce s-a întâmplat noaptea trecută a fost minunat şi aşa mai departe, dar nu ne căsătorim. N-avem nici un motiv să ne cunoaştem reciproc părinţii.
– Ai mei locuiesc în Mill Hill. Mamei chiar i-ar plăcea să te vadă.
– Ascultă, trebuie să plecăm.
– Dar o să ne mai vedem?
– Lucrăm împreună, Ralph. Sigur că o să ne mai vedem.
– Dar, ştii tu. Hai să ne mai vedem. Aşa.
– Ralph, nu ştiu dacă e posibil.
– Dar putem să discutăm despre asta. Dacă e ceva de discutat sau nu.
– Da, Ralph, despre asta putem discuta.
– Mulţumesc.
– Pentru puţin.
– Jen?
– Da, Ralph.
– Să nu spui nimănui despre ce ţi-am povestit.
– Buze pecetluite.
Am mimat că-mi trag fermoarul la gură.
– Mai ales ştii tu cui. Şi celuilalt ştii tu cui.
– Chiar ştiu? Şi celuilalt care?
– Jen!
– Te tachinez, Ralph. Sigur că ştiu cui. Ambii „cui“. Secretul tău e în siguranţă.
– Secretul nostru, acum.
– Ralph, hai să mergem.
– Dacă cineva te tachinează, înseamnă că ţine la tine. Asta o ştie toată lumea.
Această ultimă afirmaţie nu pare deloc genul Ralph. Probabil că i-a aparţinut lui Elaine.
– A fost o cordeală de urgenţă? Sau de salvare? Ori una de alinare? Ori poate de compasiune? Nu mi-e deloc clar ce vrei să zici.
– Sinceră să fiu, Ing, nici mie nu mi-e clar.
Eram împreună cu prietena mea slobodă la gură la Café Koha, vinul alb şi rece îşi făcea treaba frumos, iar eu încercam să găsesc cuvintele potrivite ca să-i explic ce m-a determinat să-l invit la mine-n pat pe „Găgăuţă“, aşa cum l-a poreclit ea.
E chiar mai greu să-mi explic mie însămi.
Nu e nici o îndoială însă că eu l-am invitat. Şi nici că am participat cu râvnă
amândoi la activitatea la care se dedau de obicei în circumstanţe similare două
victime de sex opus. Nici măcar n-a fost nepriceput; s-a arătat cald, pasional şi nu oribil de supergrijuliu; nu super-ralphist, dacă pot spune aşa. A fost intens în
momentele în care se cerea intensitate şi tandru când era cazul de tandreţe. În lumina palidă a becurilor stradale, m-am putut concentra mai mult pe aerul lui à la Byron decât pe tăntălăul ciufulit, cu firimituri de pâine la gură, aşezat a doua zi dimineaţă la masă, dincolo de ceainicul cu Earl Grey.
Voi trage un văl discret peste întrebarea referitoare la cocoşelul ca zvârluga, de dimensiuni adecvate.
Singurul moment cu adevărat jenant a fost acela în care l-au podidit lacrimile, imediat după.
– Realmente, o parte din mine îl place, Ing. În vreme ce o altă parte e de părere că-i un dezastru ambulant.
– Mda. Recunosc sindromul.
– Evident, e un tip de treabă, dar fragil.
– Şi nu vrei să-l răneşti. Dar, ascultă-mă, Jen. E mascul. Ţi-a tras-o. Şi i se pare că a venit Crăciunul. De fapt, pentru el, vreo zece Crăciunuri.