– Mda. Mda, îmi dau seama.
– Băiat nesăbuit.
– Crezi că e furios pe noi?
– Ca un bărzăune.
– Chiar le-ar face rău oare? Lui Tom şi lui Jen? Chiar le-ar provoca un accident?
– Dacă ar putea? Fără îndoială. Dacă ar face-o? Cine ştie?
Ca să mă înveselesc, îl iau la ochi pe Matt.
Într-o colibă cu acoperiş de paie la marginea junglei thailandeze, Matt a pregătit ceva ce se cheamă Declaraţie de obiecţie – ciorna unui document legal în care menţionează tot ce n-a funcţionat bine în vacanţa lui de lux. După toate aparenţele, el şi Arabella Pedrick nu au fost luaţi de la aeroport cu „limuzina cu climatizare controlată precizată în contractul încheiat“; şi nu au fost transportaţi la hotelul de şapte stele pe care îl „aşteptaseră cu nerăbdare“. În loc de asta, fuseseră duşi cu un microbuz în ceea ce avea să se dovedească un drum de ţară
de patru ore până într-o „mahala anostă cu cocioabe şi alte structuri primitive“
unde, au fost informaţi, avea să fie cartierul general al „aventurii lor de vacanţă“.
Numai extenuarea după zborul lung cu avionul şi „stupoarea cauzată de căldură“
îl împiedicaseră să protesteze încă de la sosire.
Când reuşise într-un târziu să ia legătura cu reprezentanţii locali ai agenţiei de turism, fusese „incorect informat de un individ grosolan, cu cunoştinţe vagi de limba engleză“, că acesta era pachetul turistic pe care-l rezervase şi că nu era nimic de făcut înainte de sosirea dimineţii.
Cazarea fusese „extrem de primitivă“, iar o cercetare amănunţită a locului
„dezvăluise existenţa unei reptile în spaţiul acoperişului“. Reptila era de fapt o şopârlă gecko – i se explicase într-o notiţă prinsă pe uşa colibei – „care vă e prietenă, fiindcă îi place să mănânce ţânţari!“
Probabil că şopârlei cu pricina nu-i fusese foame, fiindcă în acea primă noapte Arabella fusese afectată de şaizeci până la şaptezeci de muşcături de ţânţar distincte – cifra exactă era greu de precizat, deoarece unele dintre ele erau atât de apropiate „încât formau o supermuşcătură globală“. Toate muşcăturile fuseseră
fotografiate, iar fotografia era ataşată, cu titlul Anexa A, la documentul pe care nimeni n-avea să-l citească vreodată.
Într-un lung e-mail separat, adresat vechiului său prieten Jerry – pe care Jerry n-avea să-l citească niciodată –, Matt scrisese: „Bella a fost foarte iritată de toate cele de mai sus, aşa cum îţi poţi imagina. După ce a înghiţit vreo două
somnifere, ultimele cuvinte pe care le-a mai rostit pentru următoarele douăsprezece ore – «Şi scoate dracului şopârla aia din dormitorul meu!» – n-au fost nici de vreun ajutor şi nici corecte din punct de vedere zoologic, sincer să
fiu. Totuşi, plaja e în regulă şi, în timp ce ea a dormit, eu m-am întâlnit cu un cuplu de amatori de plajă foarte relaxaţi din Noua Zeelandă. Nick e niţel cam troglodit, dar Venda, amica lui superslabă, e ceea ce tipii de la Abercrombie ar numi o «superdam㻓.
Tom
După jenanta petrecere a Marshei – lăsând la o parte spectacolul eroic oferit de Don –, mi se pare o uşurare să comand un dirty martini deloc complicat la barul lui Willy, atmosfera lui mohorâtă de anii ’70 fiind o gură de oxigen simplă şi neaoşă, după toată mâncarea aia de fiţe. La televizor e un meci, iar Echo Summer, cocoţată la bar în obişnuita ei jachetă Wyatt Earp, e tot cea mai arătoasă femeie pe o rază de trei sute de kilometri. Cum am reuşit oare, mă
întreb întinzând obrazul meu spre obrazul ei, cum am reuşit să nu ne implic pe amândoi într-o idilă delicios de încurcată, cu cel mai jalnic dintre finalurile jalnice?
(Poate că arma aia din cutia de cafea are o legătură cu asta.)
– Cum i-a plăcut puştiului tău accesoriul pe care i-am făcut? mă întreabă ea.
– A fost încântat, replic automat.
(Adevărul e că am uitat complet să i-o dau. Dar, aşa cum zicea un coleg de la biroul din Paris, „Tipii din publicitate mint la fel de uşor cum respiră“. Oricum, sună mai bine în franceză.)
Se uită la mine cu seriozitate în priviri.
– Voiam să-ţi spun, Tom. Mă gândesc să mă mut.
– Adică…?
– Să plec din oraş. Să încerc ceva nou.
O undă de tristeţe mă străbate. Ce ciudat, habar n-aveam că-mi pasă de asta.
Trebuie să-mi dreg glasul ca să pot continua.
– Şi unde să te duci?
Ridică din umeri, iar franjurii de pe jacheta Wyatt Earp fac ce ştiu ei să facă.
– În Oregon, poate.
– Oregon?! Unde naiba mai e şi asta?
Zâmbeşte. Un zâmbet din ăla pe care-l simt în buzunarul de la şold.
– Pe Coasta de Vest. Loc verde şi pustiu. Un oraş căruia îi zice Eugene. Cred că-mi place numele. Când eram mică, aveam o pisică pe care o chema aşa.
– Asta ar fi ca şi cum m-aş muta eu… nu ştiu, în Scoţia! Fiindcă am avut cândva o pisică pe nume Aberdeen!
