– Da, aşa am zis, nu? A fost o eroare de categorie.
Zâmbeşte, mulţumit de răspunsul lui, şi dă de duşcă încă un strop de lichid regenerant.
– Dar dacă el poate să înveţe – scuză-mă, dar tot aşa o să-i spun, el – dacă el poate să înveţe să dialogheze cu mine despre nişte comedii din anii ’50, şi s-o facă în mod inteligent, cu informaţii reale din domeniu, dacă e suficient de deştept pentru asta, de ce nu se concentrează pe ceva important, ca… nu ştiu…
să găsească tratamentul împotriva cancerului sau să-nveţe viespile să cânte?
– Fără îndoială, în viitor inteligenţa artificială va rezolva problema bolilor umane. Cât despre viespi – probabil că nu. Dar răspunsul scurt la întrebarea ta e ăsta: fiindcă nimeni nu i-a cerut să facă lucrurile astea. Dacă tu vrei să vorbiţi despre filme, despre asta îţi va vorbi. Şi o va face mai bine, mai inteligent şi mai îndelung decât oricare altă maşinărie existentă.
– Dar el a deschis subiectul.
– Chiar aşa?
– Sunt sigură că da. El a sugerat să ne uităm la Unora le place jazzul. Ăsta e un film, Ralph. A făcut-o fiindcă ştia că mie îmi place fimul şi ştia asta pentru că ne mai uitaserăm şi înainte împreună. Dar el a venit cu ideea prima dată. Şi e un adevărat expert în domeniu.
– Serios?
– Ar putea scrie o teză de doctorat pe tema filmului.
– Păi, de fapt n-ar putea. N-ar fi capabil să sintetizeze idei noi pe baza unui material existent; altfel spus, n-ar avea o opinie originală, a lui. Ar fi doar o
reformulare a opiniilor altora. O reformulare elegantă, fără îndoială, o reformulare chiar ingenioasă, dar o simplă reformulare.
– Ralph, poţi să nu mai tot spui reformulare?
El ridică din umeri.
– Ce-ai zice de-al treilea pahar?
În timp ce el rosteşte întrebarea, eu am o revelaţie surprinzătoare. Nu m-am mai gândit la Tom şi la propria mea tristeţe de când a apărut omul cu pantofi ascuţiţi.
Niciodată să nu acceptaţi al treilea pahar.
Sugestia lui Ralph (urmată de acordul meu) este momentul în care viitorul se bifurcă, iar noi o apucăm pe ramura pe care scrie catastrofă totală.
Pentru al treilea pahar, Ralph insistă să mergem la un alt local – aproape sigur (deşi nu întreb) cel pe care obişnuia să-l frecventeze împreună cu răposata Elaine. Barul e plin ochi de tineri zgomotoşi şi simt cum mi se strânge stomacul când îl zăresc pe Matt printre ei.
Dar nu e Matt. E doar o clonă a lui, un tip cu aceeaşi înălţime şi constituţie, cu acelaşi păr şi radiind un amestec similar de iritabilitate şi dezinvoltură. Probabil că mă holbez, fiindcă se răsuceşte şi se uită la mine şi ceva îmi tresare în capul pieptului când trupul lui schiţează măruntele schimbări de poziţie care semnalează interesul sexual.
Comand băuturile pentru mine şi Ralph şi ne înghesuim în capătul unui separeu incomod, construit pentru clienţii mai scunzi ai unui secol anterior. Genunchii noştri sunt nevoiţi să se atingă şi, sinceră să fiu, în stadiul ăsta nici nu-mi mai pasă. Sunt mulţumită să mă aflu printre oameni, plăcut abţiguită, şi nu singură
acasă, mâncând biscuiţi şi frământându-mă pe tema lui Tom. Jonathan Franzen şi Urzeala tronurilor n-au decât să aştepte. Îmi vine în minte un citat dintr-un interviu luat legendei hippie rock Captain Beefheart⁴², în finalul căruia jurnalistul întreabă: „Şi, înainte de a încheia, aveţi un mesaj pentru cititorii noştri?“ „Am“, răspunde solistul. „De ce staţi şi citiţi? Ar trebui să ieşiţi din case şi să vă
distraţi.“
Când Ralph insistă să facă el cinste cu o ultimă băutură, mă las pradă
momentului; cedez în faţa unei voinţe mai puternice decât a mea. Odată ce ai renunţat la orice speranţă – spunea cineva –, începi să te simţi mult mai bine.
Ralph zăboveşte la bar ridicol de mult; e genul de individ visător, pe care chelnerii sau vânzătorii îl servesc mereu ultimul (nu v-ar surprinde să aflaţi că
Matt era un geniu în această privinţă; îi hipnotiza de-a dreptul pe barmani, cu o intensitate de cobră avocăţească în priviri). Când revine în sfârşit la masă, o face pentru a-şi lua portmoneul care se află în rucsac, care nu se află nicăieri.
– Îl aveai când am venit? întreb eu, ca şi când aş vorbi cu un ţânc de cinci ani.
– Nu-mi amintesc, Jen.
– Să-l fi lăsat cumva la celălalt local?
– Nu sunt sigur.
Dar nu, rucsacul nu e la The Flask, când ne întoarcem să-l căutăm şi ajungem la concluzia că l-a şterpelit cineva când Ralph era la bar ca să comande – dar nu şi să plătească – a patra băutură a serii. Problema îi este comunicată unui personaj cu autoritate (tânăr, australian), care îşi notează numele şi adresa lui Ralph şi-l asigură că vor lua legătura cu el imediat, dacă rucsacul va apărea. (Nu-ţi face griji, amice!) Ar trebui să mă simt vinovată fiindcă nu am observat când i-a fost şutit bagajul? N-ar fi cazul oare ca un bărbat în toată firea să poată sta cu ochii pe propriile bunuri?
– Chestia e, Jen, că aveam în rucsac cheile şi toate cele.
O viziune a restului serii îmi trece prin faţa ochilor, cu tot cu odiosul ei caracter inevitabil.
– Ralph, în nici un caz n-o să ajungem amândoi în acelaşi pat. De acord?
– Categoric. Sută la sută. Mesaj recepţionat şi marcat ca important.
Ne-am întors în apartamentul meu, unde Ralph are nevoie de spaţiu şi de timp ca să se adune, să-şi blocheze cardurile de credit şi să contemple dezastrul care trece în ochii celorlalţi drept viaţa lui. Între timp, pregătesc două farfurii cu paste
şi scot din congelator sos bolognese preparat în casă, pe care-l servesc cu un aer neglijent, fiindcă n-am chef ca el rămână cu impresia că aş fi cine ştie ce zeiţă a gospodăriei.
Ralph înfulecă tot cu poftă, decorându-şi obrajii cu un inel roşu de sos tomat. Îi întind un prosop de hârtie.
– Eşti o bucătăreasă grozavă, mormăie el şi dă pe gât încă puţin din sticla de Pinot Grigio pe care am destupat-o întru ostoirea durerii – a lui şi a mea.
