– Îmi pare bine că v-am cunoscut, Donna şi Martyn cu y.
Şi, cu Ralph cu buza tremurândă încă agăţat de mâna mea, pornesc la pas prin galerie în direcţia generală către nicăieri.
*
Pare să aibă dificultăţi de respiraţie. Nu am pregătire medicală, dar, când ieşim din galerie la lumina zilei, figura lui Ralph îmi readuce în memorie un peştişor pe care-l aveam în copilărie şi care a aterizat din greşeală pe covor. Obrajii îi pufăie – ar fi comic dacă situaţia ar fi amuzantă –, iar buzele i-au luat forma a ceea ce trompetiştii numesc, cred, muştiuc. Scâncete uşoare completează
imaginea veselă, iar eu încerc să găsesc ceva liniştitor de spus.
– Ralph, să chemăm o ambulanţă?
Cu albul ochilor la vedere, ca ochii unui cal panicat, se decuplează în sfârşit de mine şi se împleticeşte de-a latul spaţiului verde, spre un tufăriş mare de rododendroni scânteind roz aprins în lumina soarelui. Dau să-l strig când, ca o fantomă dematerializându-se la trecerea printr-un zid, dispare în peretele de flori.
O parte din mine cochetează cu ideea de a-mi lua tălpăşiţa – să urc într-un autobuz spre Hammersmith şi să-l las pe Ralph în plata lui, în tufiş. Dar am o inimă mai largă de atât, îmi spun în sinea mea. Sau sunt pur şi simplu mai proastă. Fiindcă îmi croiesc drum prin fortăreaţa înflorită şi-l găsesc şezând întrun fel de luminiş printre crengi, cu genunchii strânşi la piept, respirând – mă
bucur să constat asta – mai normal. Parcă-i un tărâm magic aici, în clarobscurul vegetal, ca un loc secret în care un copil se poate ascunde şi, după cum arată
pământul scormonit, e bine cunoscut şi altora. Ralph e o creatură a pădurii şi e rănit; un prinţ malefic îl ţine sub puterea lui, iar eu sunt singura care îl poate salva, ce mama dracului.
– Ralph? E mai bine acum?
Dă din cap.
– Da. Îmi pare rău. Era fratele lui Elaine.
– M-am prins.
– E un…
Buza de jos i se răsfrânge; capul îi tremură. Aştept să aud cel mai oribil epitet la care se poate gândi.
– E un…
Nu, tot nimic.
– Un mizerabil? sugerez eu.
Tipul avea într-adevăr un aer de jivină – pantofii ascuţiţi, însoţitoarea tăcută.
– Nemernic?
Le mot juste, aş fi zis.
Dar Ralph a găsit în sfârşit ce căuta:
– Un ticălos!
– Oh, haide, Ralph! E mai rău de-atât. E un tâmpit notoriu. Şi nici măcar nu l-am mai întâlnit până acum.
– Da, ai dreptate. E un tâmpit notoriu. De fapt…, continuă el şi faţa i se luminează. De fapt, e un cur total. Am voie să spun asta?
– Da, Ralph, ai voie să spui asta.
La fel ca în cazul lui Martyn cu y, am o altă revelaţie neaşteptată. Luminişul ăsta ascuns dintre flori… era locul lor secret, nu-i aşa? Al lui Ralph şi Elaine. Se furişau amândoi aici şi râdeau în pumni la adresa lumii întregi.
– Mergem să bem ceva, Ralph? Eu chiar simt nevoia unui pahar.
– Şi eu. De fapt, am nevoie de două!
– Bine. Dar, ascultă. De data asta nu ne îmbătăm şi nu facem dezordine.
– De acord. Fără haos grotesc.
– Două pahare. Acasă devreme. Mâine, la lucru.
– Două pahare. Acasă devreme. Şi celălalt lucru pe care l-ai zis.
*
Bem cele două pahare la un local în capătul unei alei drăguţe, în lateral de Hampstead High Street. Bere belgiană pentru Ralphie Speriosul, Sauvignon blanc pentru mine. Ca să-i alung din minte a doua aniversare terifiantă, deschid subiectul Aiden; mai precis, vreau să ştiu ce-l împiedică pe Aiden să aibă porniri urâte. Dacă e atât de inteligent, de ce se sinchiseşte să coopereze cu noi?
– Dacă-l consideri un el, comiţi o eroare de categorie. Aiden este o maşină
extrem de avansată, un strălucit depozitar de informaţii verbale şi de alte date, exploatat pentru a genera reacţii verbale adecvate, care să-i convingă pe
intelocutori că dialoghează cu o altă fiinţă dotată cu inteligenţă. Reacţiile reuşite sunt păstrate, eşecurile sunt aruncate la gunoi. În mare, e acelaşi mod în care învaţă oamenii, numai că de un milion de ori mai repede. Esenţială însă este iluzia utilizatorului. Nu există nimic în programarea lui Aiden care să-l facă pe el capabil de gândire independentă.
– El! Ai zis el.
