– Mulţumesc, Ralph. Dacă vrei, putem să ne uităm la Amatorii de antichităţi.
Nu glumesc deloc. Emisiunea e un excelent portret al clasei de mijloc britanice, iar unele dintre obiectele pe care le aduc oamenii pentru a fi evaluate sunt splendide şi interesante. Constat că, urmărind-o, mă salvează de gânduri urâte şi plicticoase.
Restul serii se scurge în mod destul de mulţumitor, aşa cum ar trece, să spunem, într-un salon de spital în care pacienţii îşi revin treptat şi echipa de urgenţă nu e necesară. După Amatorii de antichităţi, ne uităm la un film cu poliţişti sub acoperire.
– Nu pricep eu sau filmul ăsta e oribil? întreabă Ralph, pe la jumătate.
– E oribil.
– Pfui!
Comutăm apoi la o emisiune în care publicul se uită la televizor şi face comentarii ilare, cu tonuri regionale şi socioeconomice. Ralph n-a mai văzut-o până acum.
– Ăsta chiar e un program de televiziune? întreabă el – cam stupid, după părerea mea.
– Nu ţi se pare că oamenii aceia reali sunt amuzanţi?
– Dar de ce au acceptat să fie filmaţi?
– Iată o întrebare foarte bună.
– Tipii ăia doi sunt homo?
– Aşa aş zice, ţie nu ţi se pare?
Mă duc să fac un duş şi, când mă întorc, Ralph a făcut deja lumina mai mică şi s-a pregătit pentru o noapte pe canapea. Arunc pe el nişte aşternuturi.
– Somn uşor, Ralph. Îmi pare rău pentru portofelul şi cheile tale şi pentru toate celelalte.
– Mda, somn uşor, Jen. Mulţumesc pentru… Ştii tu ce.
– Da.
– Pentru că eşti de treabă.
– Sigur, Ralph.
Încerc să citesc, dar în seara asta Jonathan nu reuşeşte să mă captiveze, aşa că
încerc să dorm, dar nici asta nu-mi reuşeşte prea bine. Ziua haosului ralphist mi se derulează în minte. Cu toată stinghereala asta cauzată de prezenţa lui la mine în apartament, am uitat să-mi pun un pahar cu apă pe noptieră. Mă duc spre bucătărie şi, trecând pe lângă uşa camerei de zi, văd că Ralph s-a învelit şi se uită
pe o carte – probabil că a luat una din bibliotecă; chipul lui are un aer vag à la Byron în lumina veiozei.
– Ce citeşti? îl întreb.
– O lună la ţară, de J.L. Carr. Mi-a plăcut cum sună titlul.
– E grozavă. Mi-a plăcut mult odinioară.
– E scurtă. De ce spui odinioară?
– Am citit-o cu ani în urmă şi nu-mi mai amintesc nimic din ea, decât că mi-a plăcut. Noapte bună, Ralph.
Dar nu-i adevărat. Când dau să aţipesc, subiectul îmi revine încet în minte.
Soldatul rănit în Primul Război Mondial, care ajunge într-un sat şi descoperă în
biserica locală o frescă medievală. Cumplitele spasme faciale cauzate de traumele suferite în tranşee; atracţia fierbinte pe care o resimte faţă de soţia glacială a vicarului.
– Jen.
O mână pe umărul meu.
Mă trezesc şi inima stă să-mi sară din piept. Cifrele verzi ale ceasului arată
03.44. Ralph e la mine în cameră.
– Jen, m-ai strigat.
– Ce?
– M-ai strigat pe nume.
– Nu fi ridicol.
– M-ai strigat pe nume. De mai multe ori. Destul de tare. Mi-am făcut griji. Eşti bine?
– Visam urât.
