– Aiurea, probabil.
– Şi ce-o să faci în Eugene, Echo?
Îmi pare una dintre cele mai bizare fraze pe care le-am rostit vreodată.
– Cam tot ce fac şi aici. Fiindcă am ceea ce se cheamă abilităţi transferabile.
Râdem amândoi. Simt un val de căldură pentru fiinţa asta frumoasă şi vulnerabilă.
– Hai afară! Să te uiţi la mine cum fumez.
În parcare, îşi aprinde un Marlboro.
– Ştiu un truc nou, dacă vrei să-l vezi.
– Sigur.
– Cum stai cu matematica?
– Cu matematica? Stau bine cu matematica.
– Bine. Gândeşte-te la un număr între unu şi zece.
Toată lumea alege mereu şapte. Eu optez pentru opt.
– Dublează-l.
Şaisprezece.
– Dublează-l încă o dată.
Treizeci şi doi.
– Adună-l cu nouăsprezece.
Cincizeci şi unu. Ba nu, patruzeci şi unu. Ba da, e cincizeci şi unu!!
– Acum închide ochii.
Închid ochii.
Urmează o pauză lungă. Aud sunetul acela delicios, ca de sărut, când ţigara i se desprinde de pe buze. Urmată de o răsuflare adâncă.
Cincizeci şi unu. Cincizeci şi unu. Cincizeci şi unu.
Într-un târziu, îi aud glasul.
– Foarte întuneric, nu?
Înapoi în bar, cât timp ea se duce la baie, încerc într-o doară să sun din nou. La auzul vocii ei – Bună, sunt Jen – al sonorităţii ei erotic-răguşite, o amintire euforică mă ia prin surprindere, rememorând frustrant de detaliat noaptea aceea epică din Dorset şi apoi momentele de mai târziu, sub ramurile cuprinzătoare ale stejarului. În intensitatea ei, e o amintire proustiană – deşi vorbesc ca unul care n-a trecut mai departe de pagina cinci a volumului cu pricina. În cazul lui Proust, cea care l-a răscolit a fost o prăjiturică galbenă; şi n-a perorat el apoi cale de două sute de pagini despre nu ştiu ce doamnă care nu l-a pupat…?
Oricum, dacă proustian înseamnă că-ţi aminteşti cele mai mărunte detalii –
fiecare pistrui, un suspin anume, o venă de un albastru pal sub pielea de la încheietură, felul în care se conturează o gropiţă pe un obraz – atunci, numele meu e Marcel.
– Bună, Jen. Sunt eu, Tom. Îţi las încă un mesaj. Beau un martini la un bar din New Cannan căruia-i zice Wallys. Ţi-ar plăcea. Mi-aş dori să te duc să-l vezi. Pe perete, în toaleta bărbaţilor, e o poezie care zice aşa. Stai să nu greşesc. Ah, da:
„Există multe motive bune ca să bei, / Iar unul tocmai mi-a venit în minte. /
Dacă un tip nu poate să bea cât trăieşte / Cum drăcie să mai bea când o fimort?“
Bine. Noapte bună. Sună-mă într-una din zilele astea, da?
Când revine, Echo mă interpelează:
– Sper că nu te superi că te-ntreb, dar te-apasă ceva pe suflet, Tom? Nu pari să fii vesel, ca de obicei.
– Nu mă supăr că mă-ntrebi, nu. Iar răspunsul este „da“.
Şi, fiindcă nu găsesc niciun motiv ca să n-o fac, îi spun povestea. Cea despre prieten punct comun. Despre excursia la Bournemouth. Plimbarea pe plajă. Zâna canină. Hotelul. Şi ce a urmat. Cum ne-am imaginat amândoi că aşa avea să
înceapă ceva.
Şi cum m-am înşelat eu probabil foarte rău cu privire la acel ceva – sau poate la un alt ceva.
Şi sfârşitul înnebunitor.
Iar acum, tăcere pe toate fronturile.
