– Uau! exclamă ea. Îmi pare foarte rău, Tom.
– Îţi mulţumesc.
– Am păţit-o şi eu o dată. Cu un băiat de acasă, pe nume Tyler. Ne înţelegeam grozav amândoi. Mama lui se gândea deja să facă programare la biserică. Poate că asta a fost de fapt afurisita de problemă, fiindcă într-o zi am găsit un bilet. Pe o vedere de la Fort Worth Stockyards. Zicea că îi pare rău şi aşa mai departe, dar că, pur şi simplu, nu ne putea vizualiza trăind în căsuţa din oraş, având vreo doi copii, iar el muncind în fabrică. Zicea că trebuie să se maturizeze şi că, atunci când voi citi eu rândurile alea, el va fi deja la sute de kilometri depărtare, într-un
autobuz Greyhound.
– Ce porcărie.
– Mda. Eram tineri pe atunci. El avea nouăsprezece ani.
– Ce mai gogoman.
– Da. Chiar era un gogoman, aprobă ea, şi zâmbeşte, după care adaugă: dar, până
la urmă, a primit ce-a meritat.
– Adică?
– Să nu gândeşti rău despre mine, Tom. M-am luat după el până-n Knoxville, Tennessee, şi l-am împuşcat ca pe un câine.
Probabil că mi-a pierit tot sângele din obraji, fiindcă mă ia brusc de mână şi mă
strânge.
– Glumesc! Până la urmă, tipul s-a întors acasă. Şi s-a însurat cu o fată din zonă.
Au o căsuţă în oraş şi doi copii. El a lucrat în fabrică, dar fabrica s-a închis. Ce mutră! Să fi văzut ce mutră ai făcut! Dar, ştii, mă simt niţel flatată fiindcă ai crezut că într-adevăr am făcut-o.
Oare povestea ei cu vederea mi-a dat ideea? N-aş putea spune sigur. Aşa cum ne învaţă dr. Freud, inconştientul e tare imprevizibil.
Dar visele mele din noaptea asta au legătură cu o poveste legendară din lumea publicităţii, despre felul în care agenţia ABM a obţinut contractul pentru Căile Ferate Britanice, care pe atunci erau sinonime cu trenuri părăginite, întârzieri mari şi servicii şocant de jalnice. Când reprezentanţii companiei, conduşi de preşedintele ei, Sir Peter Parker, au ajuns la sediul agenţiei pentru a li se prezenta ideea proiectului, au fost întâmpinaţi de o secretară indiferentă, care fuma şi îşi pilea unghiile. „Cât trebuie să mai aşteptăm?“ a întrebat Sir Parker. „Habar n-am“, a venit răspunsul. Potenţialii clienţi au fost lăsaţi să stea într-o sală de aşteptare murdară, cu urme de cafea pe mese, reviste vechi şi scrumiere pline-ochi. Minutele treceau şi nimic nu se întâmpla, urmate de perioade şi mai lungi, la fel de goale. Directorii companiei se pregăteau să plece, dezgustaţi, când
echipa de publicitate a intrat în sfârşit în sală. „Asta e percepţia publicului despre Căile Ferate Britanice“, li s-a spus. „Acum, haideţi să vedem ce putem face pentru a îndrepta lucrurile.“
Cu alte cuvinte, un truc. O şmecherie.
A doua zi dimineaţă, mă duc în New Canaan şi cumpăr şaptesprezece vederi cu
„Pitorescul Connecticut“, împreună cu şaptesprezece timbre. Adresa o am înti-părită în minte. Hamlet Court, Hamlet Gardens, Londra, W6. O scriu de şaptesprezece ori şi pe fiecare vedere, în partea rezervată textului, scriu câte o literă a alfabetului, cu majusculă îngroşată. Încrezător (sperând, rugându-mă) că
poşta americană şi cea britanică îşi vor face datoria care le revine în campania mea, trimit cei şaptesprezece emisari în misiunea pe care le-am atribuit-o.
CINCI
Jen
Dimineaţa de luni a fost uşor stânjenitoare, aşa cum probabil vă imaginaţi. La birou, după ce şi-a rezolvat problemele cu lăcătuşii şi banca, Ralph s-a fâţâit de colo colo, imitând cu destul succes o mâţă care şi-a asigurat accesul la oala cu smântână. Cu un zâmbet larg pe faţă, a găsit şi mai multe motive decât de obicei ca să ne întrerupă, pe mine şi pe Aiden, din conversaţiile noastre pe varii subiecte.
Înainte să ieşim de la mine din apartament, am încercat să subliniez că tot ce se întâmplase fusese un fel de… accident.
– Cum să fie un accident? ripostase el, deloc ilogic.
Mânca pâine prăjită aşezat la masa mea din bucătărie, în vreme ce unul dintre picioarele lui goale se alinta pe lângă unul dintre ale mele.
– A fost… cum să mă exprim eu?… neintenţionat.
– N-ai vrea să explici conceptul?
– Ralph, nu putem să ne certăm pe tema asta. A fost o întâmplare. Nu aşa trebuia să se întâmple.
– Eu aşa am vrut să se întâmple.
– Suntem două victime ale iubirii agăţate una de alta în toiul naufragiului. Dacă
nu ne desprindem unul de celălalt, o să ne înecăm.
Eram destul de mulţumită de formularea sugestivă, deşi destul de răsuflată, pe care o găsisem – până când mi-am amintit de unde o împrumutasem.
– Eu nu consider asta un naufragiu. Eu zic că e ceva al naibii de grozav!
– Ralph! am exclamat şi apoi, cum altceva n-am mai putut găsi, am suplimentat
doza de câteva ori: Ralph, Ralph, Ralph!
Am constatat că, dacă îi repeţi numele de prea multe ori, începe să sune ca un lătrat. Abia m-am stăpânit să nu mă hlizesc.
– Jen, Jen, Jen, a replicat el, dar fără tonalitatea din ce în ce mai stinsă pe care am conferit-o eu enumerării mele ca să sugereze lipsa oricărei speranţe, indiferenţa universului şi altele asemenea. Pe urmă a adăugat: Vrei să vii s-o cunoşti pe mama?
