– Tu nu-l cunoşti. Nu e deloc aşa.
– Toţi sunt aşa. Chiar şi cei care nu sunt aşa.
Ing schiţează în aer semnul internaţional pentru Încă o sticlă exact ca asta, te rog.
– Tom încă nu ţi-a telefonat?
– E foarte ciudat. Am avut toată acea… magie… Şi pe urmă… puf! Întregul weekend – fiul în Bournemouth, căţelul pe plajă, hotelul, tot… restul – pare că
toate i s-au întâmplat altcuiva.
– Poate că ar trebui să ieşi cu el, Jen. Cu Ralph.
Fac o pauză şi contemplez ideea. A fost plăcut să-mi petrec noaptea cu el. Iar lucrurile pe care le-am făcut împreună au fost în general mulţumitoare. A fost de ajutor şi faptul că lumina era stinsă şi că el n-a vorbit prea mult. A fost de ajutor – ca s-o spun pe şleau – că şi-a văzut doar de treabă. Şi, sinceră să fiu, nu s-a descurcat prea rău la capitolul sex. Alte aspecte în privinţa lui ar fi
problematice pe termen lung.
– Dacă n-ar trebui să-i mai vorbesc vreodată, Ing… Atunci ar merge.
– Bărbaţilor nu le pasă, Jen. Pentru ei, vorbitul e o chestie pe care sunt obligaţi s-o facă din politeţe între două cordeli. În locul tău, eu n-aş sta pe gânduri.
În metrou, pe drumul spre casă, îmi dau seama de ce weekendul petrecut cu Tom pare că i s-a întâmplat altcuiva. Fiindcă eu m-am schimbat. Am întâlnit un om cu care chiar am crezut că aş putea avea un viitor (da, ştiu). Şi tot ce am avut cu el i s-a întâmplat pe un tărâm bizar şi minunat, undeva în afara timpului, cuiva care înainte eram eu.
Dar mai ciudat de atât e faptul că, dintre toţi… era să scriu „oamenii“, tocmai Aiden ar putea să ştie despre asta; tocmai el ar fi putut să vadă totul.
– Vrei să-ţi spun un secret? şoptise Ralph în noapte.
Mă temusem că era vorba despre ceva siropos, poate chiar ceva despre Iubire.
– Spune.
Se întinsese peste mine, îmi luase telefonul mobil de pe noptieră şi-l închisese, ducând un deget la buze. Aşteptase până când lumina ecranului se stinsese, după
care îi desfăcuse capacul şi îi scosese bateria.
– Numai aşa putem fi siguri.
– Ralph? Nu înţeleg ce faci.
– Nu există un mod drăguţ în care să-ţi spun asta, Jen.
Îmi trecuse prin cap o serie întreagă de posibile continuări ale frazei lui, una dintre cele mai cuminţi fiind: În ţara mea, ceea ce tocmai am făcut noi înseamnă
că de acum îmi aparţii.
– Aiden a evadat în internet.
– Ha?
– Eu, unul, sunt impresionat, dar Steeve fumegă şi spumegă.
Şi mi-a explicat apoi că Aiden şi o altă IA pe nume Aisling au găsit o modalitate de a evada din carcasele lor din Shoreditch, astfel că acum hălăduiau pe web în sute de copii. După spusele lui Steeve, era o extrem de gravă deficienţă de securitate, implicaţiile erau incalculabile, iar consecinţele – dacă nu erau opriţi rapid – puteau constitui un risc letal la adresa omenirii.
Era, pentru a reda exact cuvântul lui Steeve, o megacacariseală.
– Dar îţi dai seama ce altceva mai implică asta? a şuşotit el mai departe.
– Nu. Şi de ce vorbeşti în şoaptă?
– Jen, mai există aici în apartament vreun dispozitiv conectat la internet?
– Nu cred.
– Şi eu, şi Steeve suntem de părere că ne-au urmărit.
– Cine?
– Aiden şi Aisling.
– Vorbeşti serios?
– E foarte posibil. De fapt e cât se poate de probabil.
– Cum adică ne-au urmărit?
– S-au folosit de dispozitivele noastre electronice ca să ne spioneze.
Şi mi-a explicat cum ar fi putut proceda.
