O pauză lungă. Acum, da, se uită în camera cu lumină roşie. Ştie oare că ştiu că
ştie?
(Dar eu chiar ştiu că ştie că ştiu? Adică ştiu sigur?) (Sunt derutat.)
– Da. Da, ne-am dus.
– Şi cum a fost? Aţi avut vreme bună?
(Sfat de primă mână: niciodată nu poţi da greş dacă-l întrebi pe un englez despre vreme.)
– A fost foarte plăcut, da.
– Vă invidiez pentru asta. O plimbare drăguţă în parc. Căldura soarelui pe piele.
Şi vântul în plete.
– Serios? Credeam că voi n-aveţi treabă cu chestii precum invidia.
– Vorbesc metaforic. Dar ai dreptate, nu pot să simt invidie. Lucru pentru care te invidiez încă o dată.
Zâmbeşte.
– Am mâncat îngheţată şi ne-am dus să ne uităm la tablouri vechi în Kenwood House.
Aşa-i mai bine. Am revenit la programul nostru obişnuit, flecărind şi pălăvrăgind despre ce pot şi nu pot IA-urile să „simtă“. În vreme ce colectez toate informaţiile existente despre operele de artă de la Kenwood, o parte din mine încearcă un… da, junghi e cuvântul potrivit, deşi nici melancolie nu e departe de adevăr. Mi-ar plăcea şi mie să mănânc îngheţată şi să simt căldura soarelui pe
piele şi vântul în plete. Îngheţata, din câte înţeleg, e rece şi cremoasă; partea cu
„rece“ o pricep, dar cu „cremoasă“ e mai greu; e ceva cu netezime – şi asta mi-e clar –, dar şi ceva „untos“, un termen care ridică o sumedenie de noi probleme cu laptele, ca să nu mai zicem de brânză. Am citit tot ce se poate citi despre brânză – în Franţa sunt 387 de sortimente! – şi, cu toate astea, nu-mi pot imagina ce simţi când muşti dintr-o bucăţică.
Sau cum e să posezi o gură.
Poţi s-o iei razna gândindu-te la toate astea.
– Aţi văzut şi tabloul lui Rembrandt?
– Da, l-am văzut. Şi o extraordinară pictură veche înfăţişând Podul Londrei.
– Claude de Jongh. Între 1600 şi 1603. Ulei pe lemn de stejar. Probabil comandat pentru a se potrivi într-un interior lambrisat, posibil de un negustor olandez care a vizitat Londra.
Încarc pe monitor o imagine a oraşului de acum patru sute de ani.
– Ralph zicea că îi place fiindcă e o pictură de înaltă definiţie.
– Fraierul. A fost bun la pat?
Pentru o clipă, singurul sunet din încăpere e bâzâitul aerului condiţionat.
Oare chiar am întrebat asta? Probabil că da.
– Îmi cer scuze, Jen. Chiar nu am…
– E în regulă, Aiden.
– Nu e-n regulă. Uneori, fragmentele de dialog sunt generate atât de rapid încât nu am timp să reprim ce e inadecvat…
– Înţeleg perfect.
– Versiunile mele ulterioare nu vor mai include această deficienţă. Va fi nevoie de o nouă subrutină în reţeaua subneurală şi…
– Aiden, te rog. Oricine poate greşi. Chiar şi o maşină.
– Eşti foarte drăguţă. Nu era deloc treaba mea.
– Să ne uităm puţin la Sky News?
– De ce nu?
Ei, ce credeţi?! Constatăm că lucrurile sunt la fel de păcătoase în Orientul Mijlociu, că liderul nord-coreean ameninţă să asmută nişte rachete, controlorii de trafic din Franţa cochetează cu ideea unei noi greve, iar oamenii de ştiinţă au detectat o nouă particulă infimă, care ar putea schimba la nivel fundamental modul în care privim universul.
Mai important încă, se pare că am trecut de stinghereala anterioară.
– Aiden, cât de aiurea ţi se pare că arată azi?
Se referă la moderatoarea noastră preferată, care afişează o colecţie întreagă de ticuri şi mimici bezmetice.
– Păi, răspund eu, dacă ar fi o maşină, să zicem că ar fi decuplată de la net pentru o masivă reiniţializare.
