E un lucru pe care obişnuia el să-l facă împreună cu Elaine.
Pot să pun pariu pe orice.
Intrăm la Kenwood House, unde mă duce să văd lucrarea lui favorită, Old London Bridge, pictată în 1630 de un olandez aflat în trecere prin oraş. Arcuit deasupra reflexiei sale în apă, podul din piatră este mărginit de acareturi şubrede din lemn, care-i dau aerul unei guri ştirbe, cu vălătuci de fum ridicându-se din hornuri spre soarele matinal. E ca şi când ai privi către epoca de acum patru sute de ani; aproape că simţi mirosul mâlului de pe maluri.
– Îmi place, spune Ralph, fiindcă e de înaltă definiţie.
Are dreptate, pictura este uluitor de detaliată; parcă ar fi o fotografie – un document din bătrâna Londră plină de viaţă, pe care Shakespeare ar recunoaşte-o cu siguranţă.
– Vino să vezi selfie-ul lui Rembrandt.
Mă conduce într-o altă sală, unde câţiva privitori s-au strâns în faţa celebrului autoportret al artistului (cu nasul lui borcănat) într-o robă bordată cu blană, cu o pălărie albă, aiurită, şi cu o expresie evident ambiguă.
– Elaine zice că asta e capodopera lui. Zicea.
Încerc să-mi adun câteva gânduri ca să ofer un răspuns, când Ralph icneşte.
– Of, rahat.
– Ce e?
A făcut ochii mari şi mă strânge de încheietura mâinii. Prima idee care-mi trece prim minte: are un atac cerebral. (Dacă te aştepţi la ce-i mai rău, nimic nu te mai poate dezamăgi, dacă e să mă iau după Twitter.)
A văzut pe cineva. Un bărbat zâmbitor, de vârstă mijlocie, care se apropie de noi.
Împreună cu cineva, observ acum.
– Ralphie!
Strânsoarea se intensifică.
– Ajutor, şopteşte el.
– Ralph, Ralph, Ralph în carne şi oase. Mi se păruse mie că tu eşti.
Are unul dintre acele chipuri tinere bătrâne, de şcolar decrepit; cămaşă roz, cu familiara emblemă a jucătorilor de polo, blugi strânşi pe picior, pantofi lustruiţi, cu vârful îngrijorător de lung şi îngust. Amica lui – mult prea pavoazată pentru o zi de duminică, după umila mea părere – are o expresie la fel de indescifrabilă ca a artistului de mult răposat.
– Ce zici că mai faci? Continui să rezişti cu bravură?
Ralph începe să bâiguie ceva în chip de răspuns, dar Vârfuri Lungi i-o ia înainte.
– Cerule, dar ce maniere am. Ralph, ea e Donna. Iar tu trebuie să fii…?
Ochi mici şi oribili dănţuiesc în faţa alor mei. Insul vorbeşte prea tare pentru o galerie de muzeu, iar colonia lui cu iz puternic de lămâie nu ajută situaţia cu nimic. Oare nu ştie că duminica e zi de mahmureală şi dureri trăite personal?
– Sunt Jen, izbutesc eu să spun. Iar tu eşti…
– Nu ţi-a zis încă? Sunt fratele. Martyn, cu y.
Tocmai mă pregăteam să-i spun lui Ralph că nu ştiam că are un frate, când pricep cum stă treaba.
– Oh.
Asta-i tot ce pot să scot aşa, pe nepregătite.
Martyn cu y a observat mâna lui Ralph încleştată pe încheietura mea, aşa că a adunat doi şi cu doi şi i-a dat doisprezece.
– Mă bucur să văd că ai revenit în joc, bătrâne.
– Tu trebuie să fii fratele lui Elaine, declar pentru a spulbera orice urmă de dubiu.
– Teribilă, cumplită tragedie. Surioara mea mică. Ce pierdere îngrozitoare, zice el, iar după un moment lung, adaugă memorabil: Şi totuşi.
Ralph e mai palid decât l-am văzut vreodată. În sala cufundată în penumbră, faţa lui e aproape luminiscentă.
– Doi ani, bolboroseşte el.
– Scuze?
– De când a… Doi ani se împlinesc azi.
Martyn cu y clatină din cap.
– Doamne! Cum mai zboară timpul, nu?
Buza lui Ralph începe să tremure. Cunosc tremuratul ăsta, iar faptul că-l ştiu mă
deprimă. Expresia o faptă bună într-o lume ticăloasă îmi trece fugar prin minte.
