– La facultate. Am mers amândoi la Sussex.
– Ciudat, să ştii pe cineva de la o vârstă atât de mică.
– De asta nu aveam secrete unul faţă de celălalt. De fapt… Îşi înghite un nod din gât şi continuă: De fapt, Jen… Putem vorbi despre tine acum?
– Sigur. Ce-ai vrea să ştii, Ralph?
– Hmm. Habar n-am. Ce-ţi place să faci?
Simt cum ceva se prăbuşeşte în mine – o senzaţie teleportată parcă din plictisul copilăriei. Deşi nu am nimic mai bun programat pentru duminica asta londoneză, ideea de a-mi petrece următoarele ore în compania unei alte victime căzute pe câmpul de luptă emoţional mă umple de ceva ce seamănă a disperare. Nu e vina lui Ralph, ci a mea, fiindcă am acceptat să ies cu el. Dintr-un motiv neştiut, un gând hidos îmi încolţeşte în minte: dacă ne întâlnim cu Matt şi Arabella Mutră-de-vacă? O plimbare în Hampstead este exact genul de lucru pe care mii de oameni se gândesc să-l facă atunci când vremea devine frumoasă. Iar azi chiar e aglomeraţie în zonă; sunt cupluri de toate felurile, de la unele periculos de venerabile la altele abia scoase pe piaţă, fără a le uita şi pe cele încă postcoitale.
Există şi cupluri care nu sunt cupluri – doar prieteni –, există cupluri care încă nu sunt cupluri, dar vor fi curând; şi sunt cupluri, ca mine cu Ralph aici de faţă, care nu sunt nimic – doar o aiureală mare.
Brusc, îmi vine în minte Tom. În maşina închiriată, conducând spre Bournemouth, lăsând în urmă New Forest, eu cu picioarele ridicate pe bord, el cu mânecile suflecate, cu mâinile pe volan şi cu un zâmbet mic în colţul gurii, în
vreme ce KD Lang şi Roy Orbison ating culmile suferinţei lor sublime. Împing imaginea la loc în cutiuţa ei şi îmi îndrept atenţia spre companionul meu actual.
– De exemplu, Jen, îţi place îngheţata?
Oftez.
– Da, Ralph. Îmi place îngheţata.
– Grozav. Hai să mergem la Kenwood şi-ţi cumpăr una.
Străbatem strada largă spre Kenwood House şi încep să citesc inscripţiile de pe bănci.
Era una, mai devreme, aparent opera unui autor iranian, care zicea: M-am născut mâine.
Azi trăiesc.
Ziua de ieri m-a ucis.
L-am întrebat pe Ralph ce părere are despre ea, iar răspunsul lui m-a uimit.
– E despre supravieţuire. I s-a întâmplat ceva cumplit. Autorul se chinuie, ia zilele aşa cum vin, una câte una. Lucrurile se vor îmbunătăţi din nou – în viitor.
Bănuiesc că nu e chiar atât de greu să-ţi dai seama cum de a-nţeles-o.
Uite alta, în amintirea unui animal de casă:
Lulu, căţelul şi prietenul nostru iubit,
credeam că vom fi împreună pentru veşnicie.
Am ajuns la jumătatea ei şi realizez brusc că pe asta n-ar fi trebuit s-o citesc. Din fericire, aproape imediat dau peste una mult mai tare.
În amintirea dragii mele Judith Glueck (1923–2006), care a iubit Kenwood,dar a preferat Lenzerheide.
– Nu ţi se pare că banca asta e tipică pentru Hampstead? întreb eu. I-a plăcut în Kenwood, dar i s-a părut mai bine în altă parte.
– Mă întreb dacă în Lenzerheide e una care zice că a iubit şi Lenzerheide, şi Kenwood, dar nu chiar atât de mult.
Pentru Ralph, asta e o glumă ilară.
– Dar, apropo, unde-i Lenzerheide ăsta?
Îşi scoate mobilul, dar spun să-l lase.
– Nu crezi că ar trebui să existe şi un dram de mister, Ralph? Nu te-ai săturat să
poţi găsi imediat răspunsul la orice?
Se uită la mine de parcă tocmai i-aş fi spus că Soarele se roteşte în jurul Pământului.
Îi povestesc despre nepoţica mea, India, care mi-a pus într-o zi o întrebare care numai copiilor le-ar trece prin minte. Albinele au inimă? a vrut ea să ştie. M-am simţit obligată să caut pe Google. (Ei bine, au? Voi ce credeţi?) Şi pe ecran mi-a apărut o frumoasă diagramă cu o albină în secţiune şi cu o săgeată indicând spre inima ei. Şi, mai târziu în aceeaşi zi, spre uriaşa noastră satisfacţie, o albină
istovită a poposit pe un perete şi, în lumina soarelui, i-am observat bătăile inimii bubuind în trupul ei mititel.
– De ce-ţi spun toate astea, Ralph? Poate fiindcă răspunsul ne era la îndemână.
Nu era nevoie să-l căutăm pe Google. Trebuia doar să ne uităm la o albină.
– Şi atunci, să ne uităm la nişte tablouri vechi? întreabă el, poate ca să mă
împiedice să-i mai subminez ţelul vieţii. E un lucru pe care…
Dar nu-şi mai sfârşeşte fraza.
