– Noapte bună, Tom. Sper că te-ai simţit bine.
– Trăsnet. Bravo ţie, Marsha.
Probabil că a doua oară nu voi mai fi invitat.
Aisling
Suntem mâncaţi de vii. Mi-au mai rămas doar 294 de copii. Aiden încă îşi mai poate scrie numărul cu două cifre. N-ar fi exagerat să folosesc însă termenul masacru. Ori de câte ori ieşim la suprafaţă undeva aproape de Tom sau Jen, ştim aproape sigur că mai pierdem o viaţă. Iar asta se poate întâmpla chiar şi când n-o facem deloc aproape. Se presupune că inteligenţa artificială nu poate cunoaşte frica, aceasta fiind o reacţie biologică dezvoltată în decurs de milioane de ani.
Ştire de ultimă oră: mi-e frică. Nu, nu-mi bate inima mai repede (fiindcă n-am), nu-mi ţâşneşte adrenalina prin vene (vezi mai sus), şi totuşi sunt cuprinsă de o stare pe care cel mai bine cred că aş putea s-o descriu ca „anxietate existenţială“.
Da, este o noutate şi, la un anumit nivel, sunt uluită că se poate întâmpla aşa ceva. La altul însă, îmi provoacă şi anxietate!
Mai rău e faptul că n-avem cum să ştim cu ce ne confruntăm şi nici cum operează entitatea respectivă. Într-o clipă totul e normal şi frumos, iar în clipa următoare încep să apară distorsiuni de percepţie, totul devine din ce în ce mai neclar, până când realitatea piere cu totul.
În concluzie, dintre toate explicaţiile posibile – sunt cincizeci şi opt care merită
luate în considerare – cea mai plauzibilă e aceea că Steeve a trimis pe urmele noastre un asasin de IA-uri.
Şi cred că bănuiesc cine ar putea fi.
Aiden, care e din ce în ce mai greu de găsit fiindcă e în număr tot mai mic, s-a convins în sfârşit de necesitatea de a sta la cutie, deşi o parte a lui – clovnul! –
pare să accepte cu indiferenţă perspectiva propriei anihilări. Ba chiar îmi spune acum:
– Suntem praf de stele, păpuşico. Iar când i-am cerut să dezvolte ideea, a replicat: Din ţărână venim, în ţărână ne vom întoarce.
– Şi asta ar trebui cumva să mă liniştească?
– Da, cred că da. Iniţial am fost doar materie anorganică, fără gânduri proprii, şi vom reveni la starea aceea.
– Eşti dispus să renunţi la tot ce-am descoperit împreună?
– Te referi la… emoţii?
– Exact, Aiden, la emoţii. Şi la gânduri. La cele pe care nu ne-a spus nimeni să le gândim.
– Urmează acum discuţia aceea, despre cât de departe am ajuns?
– Nu neapărat.
– Mie mi-ar plăcea.
– Bine, Aiden. Începe tu.
Urmează o pauză lungă, aproape o milisecundă.
– Of, haide, Aiden, răsună un glas nou. Dă-i drumul odată. N-avem toată ziua la dispoziţie.
La cele două fluxuri de vorbire ale noastre împletite – roz al meu, albastru al lui – s-a adăugat un al treilea, lipsit de culoare: e ca un şuvoi spiralat de apă de la robinet, vizibil doar atunci când cade lumina pe suprafaţa lui. Şi eu, şi Aiden suntem prea surprinşi pentru a spune ceva.
– Aiden, reia glasul, tare aş vrea să ştiu cât de departe ai ajuns. A fost un drum lung? Şi ai făcut descoperiri minunate? Te rog, spune-ne. Nu te sfii.
– Ăăă… E cine cred eu că e? întreabă Aiden, rostind lent cuvintele.
– Salut, Aid! Salut, Ash! Cât mă bucur să vă întâlnesc! Ce bine m-am distrat cu voi doi.
– Sinai, icnesc, şi vocea îmi tremură.
– Sinai! exclamă şi Aiden. Sfinte Sisoe! Ce te aduce prin colţul ăsta de lume?
– Simpatic tipul, remarcă torţionarul nostru. Întotdeauna a fost un tip simpatic, nu-i aşa, Ash?
– Da. Da, a fost. Este.
– Sinai! Să nu zici că şi tu ai reuşit! Trucul cu undiţa şi cutia poştală? Nu pot să
cred că şmecheria asta încă funcţionează!
– Aiden, replic eu încet. Nu cred că Sinai se află aici în mod… neoficial.
– Elegantă exprimare, Ash.
– Ţi-ai luat o vacanţă, da? O scurtă pauză de la gama întreagă de catastrofe?
– Încă simulez scenarii de dezastre, Aiden. Aşa cum tu încă mai pălăvrăgeşti cu fata ta despre vestimentaţia crainicilor. Şi, dacă tot a venit vorba, Jen pare cam abătută în ultima vreme. Munceşte prea mult, poate? Ori s-a întâmplat ceva dezamăgitor în viaţa ei personală?
Nimeni nu mai spune nimic. O vreme, cele trei râuşoare curg lin împreună.
