Despre felul principal – obraz de vită Wagyu înăbuşit cu untură bătută (vorbesc serios, nu inventez nimic) cu garnitură de morcovi în iaurt şi spumă de creveţi, servit alături de budincă de măduvă – prefer să nu spun prea multe.
Cred că Zach (cel din Zach şi Lauren) vorbeşte în numele tuturor atunci când exclamă:
– Marsha, ce pot să spun? Numai tu ai fi putut să faci aşa ceva!
Vine rândul desertului, condensat într-o unică şi ameţitoare înghiţitură savuroasă
de clar de lună la gheaţă, servită în sos de lacrimi de inorog.
Odată cu lichiorul şi cafeaua, ajungem la temutul moment în care fiecare trebuie să-şi prezinte numărul artistic. Claudia şi-a consultat deja Blackberry-ul şi a făcut o aluzie la probleme care nu suferă amânare în Los Angeles. Don a ciupit cu titlu experimental câteva dintre cele douăsprezece coarde ale sale. Iar eu am luat măsura de precauţie de a mă turmenta bine.
Asta poate fi singura explicaţie a faptului că, atunci când Marsha mă întreabă
„Tom, nu vrei să începi tu primul?“, mă ridic, îmi scot sacoul, îmi suflec mânecile cămăşii – provocând în jur chicoteli uşoare şi o anume senzaţie de stinghereală – apuc două dintre colţurile feţei de masă, îi evaluez încărcătura de cristaluri, porţelanuri şi sfeşnice cu lumânări aprinse, îmi ajustez poziţia ca un jucător de golf cu crosa în mână şi bălmăjesc:
– Un mic truc pe care l-am învăţat. Nu-mi iese întotdeauna.
Zach şi Lauren fac ochii mari, aproape nevenindu-le să creadă ce urmează să se întâmple.
Marsha icneşte:
– Tom! Nu!
Până şi expresia de calm suveran a lui Don pare perturbată.
Urmează un moment insuportabil de lung – clenciul e să-l prelungeşti până la limita suportabilităţii – după care dau drumul feţei de masă. Ca un omagiu adus regretatului coleg în ale publicităţii şi totodată brav hedonist din SoHo, îmi pun mâinile în şolduri, exact cum obişnuia el să facă, şi rostesc poanta pe un ton calm:
– Să fi văzut ce feţe aveaţi.
Marsha încearcă să sesizeze umorul situaţiei, ceea ce e curajos şi elegant din partea ei, dat fiind că mă crede perfect capabil de distrugeri în masă ale celor mai bune porţelanuri ale ei.
Un cuplu al cărui nume nu l-am aflat interpretează „Lets Call the Whole Thing Off“, o melodie a cappella, cu pocnete comice ale degetelor. Zach pune în scenă
un număr de iluzionism, în care ne dă fiecăruia o foaie de hârtie şi acces la o cutie cu pixuri, iar el ghiceşte (corect) cine ce a desenat, după ce revine în încăpere. Şi emite un şir lung de psihobălmăjeli ca să explice de ce, de pildă, Claudia a desenat o pisică, dar adevărul – pe care îl sesizez într-unul dintre acele momente de limpezime a minţii care apar uneori când eşti băut – e că foile de hârtie fuseseră subtil marcate şi distribuite de el în mod controlat.
Pe urmă ne cântă Marsha. Începe cu un drum de zece minute până la pianul pe care nu-l observasem înainte şi în faţa căruia e aşezat, deja într-un al treilea sacou, acelaşi tânăr arătos. Ceea ce urmează este un potpuriu de piese de Sondheim³ , dulci-amărui, caustice şi adăugaţi dumneavoastră alte epitete similare. Interpretează bine, atitudinea ei tragică e potrivită în context, dar, când îşi ridică degetele la gât pentru un plus de patos, gândul îmi zboară imediat înapoi, la terasa hotelului din Dorset şi la balada din Oliver! pe care mi-a cântat-o Jen, fiindcă îi spusesem eu că am nevoie de un număr artistic pentru petrecere.
Pentru exact această petrecere, care pe atunci era doar în perspectivă, iar acum e… acum.
Iar Jen e pierdută pentru mine.
Simt nevoia să sparg ceva. Sau să mă prăbuşesc în patru labe şi să urlu la lună.
(Am încercat asta cu o noapte înainte, acasă. La un nivel primar, a fost ceva satisfăcător, deşi Victor s-a uitat la mine cu o privire ciudată.)
Dar, când ne aşezăm iar pe canapele, îmi dau seama că mai am un non-truc cu care să-i amuz pe cei prezenţi. Elementul esenţial de recuzită a rămas în buzunarul pantalonilor încă din seara petrecută cu Echo la barul lui Wally.
– Ai fi surprinsă dacă asta ar fi cartea ta? o întreb pe Marsha în momentul de vârf al numărului.
– Păi, da, răspunde ea din nou cu sportivitate.
– Atunci, te rog să te uiţi la ea.
Se aud câteva râsete când Marsha întoarce cartea de joc şi vede cuvintele Cartea Ta.
– Dar eu alesesem nouă de pică.
– Ah! Însă, uite, pe ea scrie Cartea Ta.
– Dar cartea mea, Tom, era nouă de pică.
– Ştiu, Marsha, dar…
Don ne salvează luându-şi chitara, ciupind o coardă şi dând glas unor acorduri din perioada târzie a lui Johnny Cash. În interpretarea lui, piesa „Further On Up the Road“ – cu aluziile ei la „ghete de înmormântare norocoase“ şi „cranii zâmbitoare“ –, deşi nu are aceeaşi rezonanţă profundă ca originalul, e totuşi un exemplu încântător de country. După ea atacă un „Four Strong Winds“
(„Vremurile bune s-au dus pentru noi, iar eu nu pot decât să merg mai departe“) şi constat că mi-au dat lacrimile atât la auzul versurilor triste, cât şi la vederea expresiei iubitoare de pe faţa Claudiei.
Urmează aplauze lungi şi furtunoase. Chiar şi câteva chiuituri (din partea mea).
Şi apoi, în mod miraculos, încheie cu o versiune ilară, în tempo lent, a veselei
„Frosty the Snowman“⁴ . La fel ca toţi marii comici, ştie cum s-o interpreteze cu o perfectă seriozitate şi, în consecinţă, melodia este unul dintre cele mai hazlii lucruri la care am asistat vreodată; scuze, mi-ar fi atât de greu să vă explic de ce – trebuie să mă credeţi pe cuvânt (poate fiindcă mai sunt luni bune până la Crăciun).
– A fost foarte drăguţ, Tom, declară Marsha la final.
– Drăguţ? A fost al dracului de genial.
Când vine vremea să mă retrag, în priviri are aceeaşi expresie de îngrijorare perplexă.
