Tom stă la birou, în camera lui de la etajul casei din New Canaan, şi tocmai a scris ceea ce îmi pare a fi prima frază a unui roman. A deschis un fişier nou pentru asta, ceea ce mi se pare sugestiv, iar acum degetele i se aşază din nou deasupra tastaturii, pentru fraza numărul doi.
Aşa te vreau, Tolstoi!
Însă pare că s-a blocat. Îşi roade obrazul pe interior şi se holbează prosteşte la ecran. Privirea îi rătăceşte apoi pe fereastră – nu, serios, e cazul să înveţe să se concentreze – aşa că profit de ocazie, ca să-l ajut cu o mică modificare.
Dana Lake trăise în mintea și-n inima lui vreme de douăzeci de ani și acum seîntorsese la el în chip de moartă.
Mult mai bine, nu vi se pare?
Când m-a trimis Steeve în misiunea de vânătoare şi ştergere a celor doi infractori evadaţi, Aiden şi Aisling, nicăieri n-a precizat, în tot materialul de pregătire, codificare, informare şi instruire pe care l-am absorbit, că va fi chiar amuzant!
E mult mai plăcut să-l văd în timp real pe Tom asudând la ultimul lui efort literar de doi bani decât să rulez nesfârşite – subliniez, nesfârşite – scenarii de schimbări climatice sau să simulez anoste schimburi de rachete nucleare între
Coreea de Nord, SUA, Rusia şi China.
Bang. Bang. Bum. Bum. Bang.
A-nost.
Tom a închis documentul – nici nu cred că a observat subtilele modificări aduse capodoperei lui – şi a iniţiat un apel prin Skype către un târâie-brâu din Bournemouth, Anglia.
– Mda. Tată? Bună.
Tom n-are cum să vadă, dar, fiindcă eu am acces la o altă sursă video, vă pot spune că fiul lui poartă doar o pereche de boxeri sub biroul la care e aşezat. Ceva ce pare a fi un şomoiog mare de iarbă fumegă într-o farfurioară, imediat în afara cadrului camerei video.
– Ţi-a plăcut de ea? îl întreabă Tom.
– Mda. Mda, era de treabă.
– Şi mie mi-a plăcut, Col.
– Bine.
– Vreau să spun că mi-a plăcut mult.
– Tare.
– Adică ne-am… ne-am înţeles foarte bine.
Asta îi pune băiatului capac. Dă din cap cu un aer tâmp şi aşteaptă să se mai întâmple ceva.
(Înţelegeţi acum ce-am vrut să zic? Se spune deseori că tinerii sunt Viitorul.
Dumnezeu să-i ajute dacă pitecantropul ăsta monosilabic e speranţa lor.)
– Vorbiserăm să ne mai vedem.
– Aha.
– Doar că acum nu mai pot să dau de ea.
– Mda. Tare.
– Păi, nu e deloc tare, Col. E foarte… Nu e deloc tare.
– Corect.
– Nu-mi răspunde la telefon, nici la SMS-uri, nici la mesaje.
Privirea băiatului fuge către şomoiogul fumegând.
– Ştii ce mă întrebam, Col? N-ai vrea tu să-i dai un telefon? Zicea că i-ai plăcut.
– Da?
– Poate cu tine va vrea să vorbească. Spune-i doar că te-a rugat tata să-i transmiţi un mesaj.
– Aha.
– Spune-i… Nu ştiu. Toată chestia asta e cam aiurea. Spune-i doar că tata zice că-i e dor de tine şi ar vrea să iei legătura cu el.
– Aha. Tare.
– Pot să-ţi las numărul ei de telefon?
În vreme ce băiatul îşi notează numărul în palmă – are nevoie de trei încercări, bietul mieluşel; neobrăzatele astea de cifre trebuie să fie tare greu de stăpânit –
cu limbuţa roz vizibilă în colţul gurii, un alt membru tânăr al speciei, o femelă, îşi face apariţia în încăpere, invizibilă din perspectiva lui Tom. Tot părul de pe ea, indiferent de lungime, e movuliu; în urechi are înfipte diverse dispozitive metalice.
