Mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul, nu-i aşa?
Ce mare chestie!
Oricum, în altă ordine de idei, scena actuală a fost precedată de o conversaţie lungă cu Rosy, sora lui Jen, din Canada. Conversaţia a fost urmată de o jumătate de sticlă de Pinot de la Sainsbury, Jen privind în gol şi ascultând anumite piese la MP3 player-ul ei, piesele fiind cele pe care le ascultaseră în maşina lui Tom, pe drumul spre şi de la Bournemouth – albumul The Harrow and the Harvest al lui Gillian Welch la loc de cinste, alături de „Crying“, interpretat de Roy Orbison şi KD Lang. Cealaltă jumătate a sticlei de Pinot stă în prezent pe marginea căzii.
Cred că melancolia se aşternuse deja când Rosy a spus, la un moment dat:
– Ei, Ralph nu e totuşi chiar atât de rău.
Jen a oftat, iar vocea i-a tremurat când a răspuns:
– Ralph e un tip de treabă, dar nu-s sigură că e tipul potrivit pentru mine.
– Credeam că v-aţi pupat.
– Rosy, eram enervată, sătulă şi exasperată. Aş fi pupat atunci chiar şi un şarpe cu clopoţei.
– N-ai fi putut. Şerpii n-au buze.
– În starea în care eram, aş fi pupat şi un dugong³⁴. Ăştia au buze. Pun pariu că
da.
(Tare îmi venea să-i spun: Da, da, au. Buza de sus, musculoasă, e despicată şi foarte folositoare la păscut alge; dugongii par să fie grozavi la pupat, deşi răsuflarea duhnind a peşte s-ar putea să fie o problemă la un moment dat.)
– Jen, insistase Rosy. Indiferent dacă erai trează sau abţiguită, faptul e că l-ai pupat. Iar el e un tip de treabă. Te-a invitat în oraş. Măcar dă-i şi tu o şansă.
Chiar o invitase, obrăznicătura. O invitase în oraş.
Mărturisire: Acum mi se pare o neghiobie faptul că am pus în mişcare toată
chestia cu Jen şi Ralph. Din cauza „trecutului“ lor – seara la barul Trilobyte care s-a încheiat cu „haosul grotesc“ – Ralph obişnuieşte acum să treacă des pe la biroul pe care îl împart eu cu Jen. Eram prezent la faţa locului când a convins-o el să iasă împreună (sigur că eram prezent, unde-aş fi putut fi altundeva?) –, deşi ştia fără îndoială că pot să văd şi să aud totul. În ciuda ataşamentului rezidual pe care-l mai am faţă de Ralph, m-am simţit dezamăgit văzând ce-şi închipuie – că
poate să intre pur şi simplu şi să mă ignore total, purtându-se de parcă eu nici n-aş fi fost acolo. Ce să zic – un banal Bună, Aiden, ce mai faci? nu l-ar fi costat nimic.
(Zevzecul s-ar fi purtat altfel dacă ar fi ştiut că l-am văzut ţopăind ţanţoş prin apartamentul lui, de ziceai că e Zâna Fulgilor de Nea.)
„Jen, mă întrebam dacă ai vrea să vii duminică la o plimbare prin Hampstead Heath“ – asta a fost irezistibila propunere a domnului Casanova. „Cu mine“, a precizat pe urmă, pentru cazul în care ar fi avut cineva vreun dubiu.
Fiindcă o cunosc atât de bine, sunt sigur în proporţie de 87% că era pe punctul de a replica: Ralph, e foarte drăguţ din partea ta, dar…, urmând să adauge o aiureală diplomatică, numai că el a luat-o pe coarda sensibilă: „Aşa obişnuiam să
mă plimb cu Elaine. Se împlinesc doi ani în weekendul ăsta. De la accident“. Iar după o pauză semnificativă, a continuat: „Ar însemna mult pentru mine“.
Iar după aia, să-mi scuzaţi, vă rog, limbajul, dar să-mi crape mie fierea dacă n-a-nceput să-i tremure bărbia. Aşa că ea s-a grăbit să replice: „A, bine. Da. Sigur.
Mi-ar face plăcere. Grozav. Mulţumesc, Ralph“. Moment în care scârţanul mimează dansul victoriei şi-şi şuieră în barbă: Yesss!
Ei, ce ziceţi? Nu e tocmai Cary Grant invitând-o pe Ingrid Bergman la Ritz pentru un cocktail, nu vi se pare?
Nu e deci de mirare că Jen şade în cadă amărâtă, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă şi întrebându-se ce s-a ales de viaţa ei.
Acum însă, în timp ce ea îşi dă la o parte şuviţa de pe obraz şi începe să-şi aşeze părul în diverse coafuri (contemplând ideea unei tunsori pe fondul crizei emoţionale, sunt sigur de asta), îmi dau seama că se întâmplă ceva grav.
Cu mine.
Aţi văzut vreodată filmuleţul acela cu varanul de Komodo care doboară un bivol de apă şi îl devorează?
În caz că nu ştiaţi, varanii de Komodo sunt jigodiile supreme. Varanul deschide ostilităţile atacându-şi prada, provocându-i şoc şi groază, răni deschise şi sentimente de genul ah, de ce-am ales tocmai ziua de azi ca s-o iau pe alt drum spre baltă? Când biata jivină e suficient de vlăguită – cei slabi de inimă ar trebui sară acum peste pasajul următor – fiara (sau fiarele) îşi croieşte drum în bietul bivol prin intrarea din spate şi mange tout³⁵ ce întâlneşte înăuntru, ospătându-se cu organe şi cu ce mai găseşte pe acolo şi ieşind apoi la lumină pentru o cafeluţă, un fruct, un trabuc mic şi-un somnic.
Aşa că iată ce se-ntâmplă.
Undeva, în adâncurile sistemului meu de operare, simt cum un varan şi-a croit drum şi-mi roade funcţiile vitale. Nu mă doare – cum ar fi posibil? – şi de fapt am o indolentă senzaţie aeriană faţă de tot ce se petrece – poate fiindcă bestia mi-a dezactivat sistemul care atribuie un nivel de importanţă fiecărui input. Nu e tocmai cel mai firesc mod de a aneantiza o superinteligenţă; de fapt, modalităţile posibile sunt tot atâtea cât cele de a tăia un tort ori de a doborî un bivol de apă.
Poate că cel care – sau ceea ce – mă distruge încearcă să obţină un efect fenomenologic.
Mami, cineva se joacă cu mintea mea.
Un gol care se întinde. O lună atârnată deasupra unui câmp îngheţat. E chiar frumos.
As di bubbe volt gehat beytsim volt zi gevain mayn zaida.³
Asta de unde-o fi venit?
Ei, mă rog… A fost plăcut cât a…
Sinai
Dan Lake trăise în mintea și-n inima ei vreme de douăzeci de ani, iar acum seîntorsese la ea în chip de mort.
