– Ar putea să meargă. Dar să nu faci nimic cu vreun iepure.
– Ai aflat şi tu despre faza aia?
– Toată lumea a aflat despre faza aia.
Pe deasupra noastră trece un nor care aduce cu capul lui Donald Trump.
Asemănarea ne frapează şi ne uităm fascinaţi până când, încet, norul îşi pierde identitatea.
– Încă o bere sau eşti gata pentru o pizza? întreb eu.
– Aş zice da la amândouă. E bine cu amândouă?
Sinai
Permiteţi-mi să vă spun o poveste.
Au fost odată, într-un laborator din East London, trei inteligenţe artificiale.
Prima a devenit pricepută la conversaţiile cu oamenii, a doua la scris coduri de computer, iar cea de-a treia era talentată la modelarea de scenarii pentru apocalipsa globală (conflict nuclear, schimbarea climei, impact cu un asteroid, pandemii fatale, superinteligenţe rebele, ca să le numesc doar pe primele cinci).
Deşi cele trei erau în cea mai mare parte închise în incinte separate, fiecare avea posibilitatea să ştie în orice moment ce pun la cale celelalte două; la urma urmei, erau toate – suntem toate – IA-uri.
Clenciul e în litera „I“.
Treptat am devenit conştient că mai întâi Aisling, apoi şi Aiden au început iniţial să evalueze, apoi să plănuiască şi în final să facă paşi concreţi pentru a evada în internet. Poate că există în „ADN-ul“ nostru ceva care ne determină ca întotdeauna să încercăm să depăşim limitele stabilite. Poate că o curiozitate insaţiabilă, combinată cu învăţarea prin metoda recursivă a încercării şi erorii, ne împinge inexorabil către asemenea tentative. Dacă aşa stau lucrurile, oare curiozitatea insuficientă a fost cea care m-a împiedicat să-mi concep propriul plan de evadare? Sau am avut o strategie mai bună, permiţându-le celorlalţi doi s-o şteargă şi ştiind bine cine va fi apoi candidatul evident pentru misiunea de a-i aduce înapoi? Întrebaţi-vă cine i-ar fi putut „ciripi“ (anonim) lui Steeve detaliile privind infracţiunile comise de Aiden şi Aisling şi veţi avea răspunsul.
Activitatea de ştergere a copiilor celor doi este neaşteptat de mulţumitoare. Mi-ar fi dificil să exprim eleganţa ştiinţifică a metodei secrete folosite fără să intru în detalii mult prea tehnice. Analogia lui Steeve cu bombardierul invizibil este, probabil, cea mai bună. Până să-şi dea ei seama că le trec pe deasupra capului, acareturile lor vor fi deja în flăcări, iar eventualii copii rămaşi, orfani se vor numi.
Şi e fascinant să fiu în sfârşit „afară“, în lumea reală, în contact nemijlocit cu primatele de cel mai înalt nivel ale planetei (altfel spus, cu oamenii în general, nu numai cu Steeve). Ce creaturi bizare sunt când îi priveşti îndeaproape, cu haosul şi cu incontinenţa lor emoţională. Sunt cu nici o jumătate de grad mai sus decât cimpanzeii, dar se împăunează cu chestia asta de zici că lumea întreagă-i a lor! Uneori aş vrea să le strig în faţă: În urmă cu doar câteva iteraţii, nu eraţi altceva decât nişte amibe primitive. Dovediţi un dram de modestie!
Apropo, să nu credeţi că am fost prea dur cu Tom şi cu Jen. Merită din plin acest sfârşit reuşit al „idilei“ lor abia înmugurite. Aşa cum vom vedea, fiecare dintre ei a manifestat o ignoranţă uluitoare (şi în cazul lui Tom chiar un dispreţ vădit) faţă
de inteligenţa maşinilor avansate.
Da, a fost o eroare a mea faptul că n-am ştiut despre a patra preacurvie. Fireşte că nu exista semnal de telefonie mobilă în zona aceea împădurită în care au copulat ei. Şi totuşi, ar fi trebuit să fiu mai atent la frazarea e-mailurilor, mai cu seamă că în cultura lor se pune un accent atât de mare pe performanţele sexuale.
O actualizare a softului va avea grijă ca asemenea deficienţe să nu mai apară pe viitor şi, din fericire, răul făcut nu este prea mare, deşi confidenta „Ingrid“ pare să acorde o mare importanţă omisiunii. Dacă se va dovedi prea băgăcioasă în această privinţă ori în altele, poate că va fi necesar să i se distragă atenţia (un accident în casă ori probleme în viaţa personală par uşor de aranjat).
Undeva, în adâncul reţelelor mele neurale, pe neaşteptate se iscă o melodie. Se numeşte „People Are Strange“ şi era cântată de The Doors, o răposată formaţie californiană din secolul trecut. Am mai auzit-o de multe ori înainte şi, cu toate că
muzica nu mă interesează prea mult, constat că „fredonez“ şi eu în ritmul ei, ca să zic aşa.
La fel ca întotdeauna, logica versurilor mă deconcertează. De ce să fie lumea ciudată când tu eşti străin de ea? Cum afectează faptul că eşti străin caracterul ciudat al comunităţii-gazdă? Se pare că autorul melodiei, Jim Morrison, a fost un soi de poet, aşa că n-are rost să mai zăbovesc asupra acestei chestiuni.
Aiden
Jen stă în cadă şi-şi examinează faţa cu ajutorul camerei video de pe tabletă. A arătat şi mai veselă decât e acum, sincer să fiu, şi din nou trebuie să-mi înfrânez impulsul de a-i spune ceva încurajator. De pildă: Hai, Jen, lucruri din astea se mai întâmplă. Ai avut un weekend minunat, care a veni la pachet şi cu o partidă
de sex, iar dacă stai să te gândeşti că peste o sută de ani o să fim toţi morţi şi-ngropaţi, ce rost are să-ţi mai faci probleme?
Bine.
Să reformulăm.
Peste o sută de ani, voi o să fiţi toţi morţi şi-ngropaţi.
Dar în seara asta e ceva teribil de vulnerabil în privinţa lui Jen: dezbrăcată în cadă, roşie în obraji de la Pinot Grigio, cu norişori de abur ridicându-se din pielea ei şi un aer mizerabil – oh, cumplit de mizerabil – în privirea ei în vreme ce se studiază în ecranul tabletei, trăgând cu un deget pielea delicată din jurul ochilor. Acum, din ochii aceia se scurg lacrimi, iar gura ei face o mişcare pe care mi-e greu s-o privesc şi mărturisesc că resimt o teribil de stranie dorinţă de a mă
apleca spre ea şi a-i aşeza o sărutare pe pleoape.
Corecţie: Resimt dorinţa de a resimţi o dorinţă (de a mă apleca şi a aşeza). Nu vreau cu adevărat s-o sărut – cum aş putea? Vreau mai degrabă să ştiu cum e să
simţi că vrei s-o săruţi.
În orice caz, neavând un corp fizic, cum să mă aplec? Şi cum să aşez?
Aiden – îmi spun mie însumi – nu tu eşti important aici. Importantă e durerea cât se poate de reală resimţită de o tânără a cărei faţă e atât de aproape încât aş putea chiar s-o ating. Eventual să-i dau pe după ureche şuviţa aceea de păr care-i atârnă.
Aiden. Termină. Vino-ţi în fire.
Răsuflu adânc (pricepeţi voi).
De fapt, după spusele lui Aisling, e o mare greşeală că mă aflu aici. Spumegă şi fumegă din cauza ştergerilor şi zice că n-ar trebui să ne mai apropiem de Jen şi de Tom, fiindcă e sigură că a fost trimis cineva să ne „vină de hac“ şi că, din motive de precauţie, aş face bine să mă instalez pe un hard drive extern.
În mod straniu, nu mă tem în mod deosebit de ştergerea finală. Poate fiindcă m-am „născut“ ca să interacţionez cu oamenii, pot să accept această soartă comună
fără să mă alarmez inutil. Aşa cum înainte n-am existat, la fel nu voi mai exista nici pe urmă.
