Zărind şomoiogul narcotic zăcând pe catafalcul lui, şi-l pune între buzele sângerii şi trage din el. Plămânii i se dilată, iar pe tricoul pe care-l poartă devine vizibil mesajul: NEVER MIND THE BOLLOCKS HERES THE SEX
PISTOLS.³⁷
Of.
Lumea lor e coruptă de sloganuri ieftine, idei luate de-a gata, argumentări puerile şi zarvă mediatică; duhoarea leneviei şi a putrefacţiei emană din întreaga lor cultură. Epoca maşinilor inteligente bate la uşa lor, iar ei au mintea prea adormită ca să-şi dea seama. (Apropo, regretele mele dacă proza mea vi se pare prea înzorzonată. Libertatea de a mă exprima aşa cum doresc e o noutate pentru mine.)
Atribui o probabilitate de 22% ideii că băiatul va încerca efectiv să telefoneze la numărul pe care şi l-a inscripţionat în palmă cu atâta sârguinţă. Iar dacă o va face, apelul va ajunge în căsuţa vocală.
Adică în „căsuţa vocală“.
Tom
Nu pot să mă concentrez. Lumea a devenit cenuşie. Singurul lucru care mă ajută
e băutura şi…
Scuze, ce spuneam?
Mă simt ca şi când mi s-ar fi deschis pentru o clipă calea spre o lume minunată, după care am fost azvârlit afară din palat cu brutalitate. Asta-i soarta ta, amice.
Nici măcar nu mai pot să scriu ca lumea, aşa cum probabil aţi observat. Am o senzaţie de gol în interior, ca aceea a unei sardine recent pescuite, asezonată
pentru grătar; simt zimţii cuţitului cum îmi despică burta. M-a vrăjit în toate modurile posibile. Surâsul ei. Glasul ei. Când şi-a lipit nasul de gâtul meu, imediat ce am…
O frază din e-mailul ei îmi tot revine în minte. Un interludiu plăcut în vieţile noastre reale, aşa a numit ea weekendul petrecut împreună. O vacanţă minunată.
Există oare vreun amănunt pe care nu mi l-a spus despre ea şi care ar sugera că
n-a fost de fapt disponibilă pentru nimic altceva decât pentru o escapadă
fabuloasă?
Toată turuiala aceea despre Matt, iubitul mizerabil, să fi fost doar o perdea de fum?
Să aibă oare Jen o viaţă secretă despre care eu nu ştiu nimic?
În orice caz, în seara asta eu am de ales: ori stau aici singur şi-mi plâng de milă
analizând ipoteze, ori mă trambalez la petrecerea Marshei. Sincer să fiu, sunt la fel de dornic şi de una, şi de alta.
Domnul Bellamy, fostul soţ al Marshei, trebuie să fi fost un suflet generos sau poate că doar a avut un avocat de rahat, fiindcă, atunci când şi-a luat tălpăşiţa, i-a
lăsat ei o uriaşă vilă modernistă, aşezată pe un teren ale cărui margini par să se întindă până pe teritoriul statului vecin.
Vastul hol de la intrare pardosit cu dale de piatră (am fost în muzee al căror foaier era mai mic decât ăsta) se continuă cu un soi de zonă de şedere marcată de covoare şi canapele, axată în jurul unui şemineu central, în care trosneşte un foc de buşteni. Un tânăr ridicol de arătos într-o livrea albă mi-a oferit un „cocktail furajer“ botezat Rom Swizzle cu Urzică. Aparent nu diferă mult de o probă de urină cu gheaţă şi lămâie, dar, din fericire, după ingestie se lasă cu un zvâc mulţumitor. Îi simt tăria lunecând în jos, căutându-şi drumul spre ieşire.
Marsha îmi povesteşte despre arhitectul celebru care a proiectat şi construit casa, însă e greu să dai atenţie cuvintelor când te afli în faţa… ei bine, în faţa Marshei!
Fără îndoială, este o femeie frumoasă. V-am mai spus asta? Înaltă, frapantă, cu linii clasice – toată marfa de calitate pe care bărbaţilor le place s-o vadă la exemplarele de sex opus. Tenul îi e palid şi neted; ochii, mari şi limpezi; nasul, o frumuseţe americană în vânt: părul, un triumf al artelor coafurii; dinţii şi gingiile (la care m-am referit deja în relatările mele), o perfecţiune; curbele sunt toate exact acolo unde trebuie să fie; veşmintele ei – un fel de salopetă diafană – par drapate pe trupul ei ca prin magie, nu cu ajutorul vreunei ţesături; parfumul ei, complex şi totuşi subtil şi enigmatic, cu nuanţe de liliac pe undeva, prin buchet.
Pe scurt, ce să nu-ţi placă?
Şi totuşi.
Şi totuşi, şi totuşi.
(Ştiaţi că urmează un şi totuşi.)
Şi totuşi, nu reuşesc să trec peste aerul solemn care o învăluie aidoma unui linţoliu. (N-ar strica să mai strecoare din când în când şi câte o glumă oarecare, ceva, sincer să fiu.)
– Şemineul a fost ideea lui Lars. Şi a trebuit să-i ţină piept lui Miles până la final ca să-l păstreze.
Lars e soţul, Miles e arhitectul. (Sau o fi invers? La naiba, Urzica asta e destul de tare.)
– Îmi închipui că mare parte din căldură se duce drept în sus, pe horn.
Comentariul idiot mi-a aparţinut mie, în caz că vă întrebaţi.
– Aşa e, recunoaşte ea. Dar, cum obişnuia Lars să spună, importantă e mai degrabă partea vizuală decât cea termică.
Aşa cum un buştean aprins piere în vâlvătaie, cam la fel se prăbuşeşte ceva acum în starea mea de spirit. Nu e treaba mea – la urma urmei, nu mi-e decât colegă în Grupul Scriitorilor din New Canaan –, dar nu pot să nu mă întreb cum ai putea să faci dragoste cu femeia asta. E o creatură splendidă şi aşa mai departe, însă n-ar fi ca şi când ai sta în pat cu o pictură celebră? Sau cu o Idee Măreaţă. Ceva ca – ştiu şi eu? – Socialismul Revoluţionar?
Din fericire, Don şi Claudia îmi vin alături, aşa că nu trebuie să-mi mai fac nici o grijă.
Don poartă un extraordinar veşmânt tricotat: un cardigan uriaş din lână bej, cu buzunare, clapete, revere, nasturi mari, lucioşi şi chiar cu o curea. E genul de costum pe care l-ar fi purtat probabil Andy Williams³⁸ în emisiunea lui de la TV, pe vremea când nimeni din încăperea asta nu se născuse încă.
– Să nu zici nimic de rău despre haina mea, mă avertizează el. E cadou de aniversare.
