Claudia îmi întinde obrazul şi apoi îmi cere părerea:
– Nu ţi se pare că-i stă foarte bine cu ea?
E greu de spus dacă vorbeşte serios sau nu şi ăsta-i unul dintre lucrurile grozave în ceea ce-o priveşte. E întotdeauna cu două mişcări înaintea celorlalţi, dar nu-ţi scoate ochii cu asta. Don e norocos să o aibă. O ştie bine, aşa cum o ştie şi ea.
– Claudia, ce număr ai pregătit pentru seara asta? o întreb.
– Când va veni acel moment al serii, am o presimţire că va trebui să răspund la un apel telefonic venit de pe coasta de vest, replică ea. Don mi-a povestit câte ceva despre aventurile tale în Anglia. Se pare că eşti un adevărat…
– Don, cum ai putut?!
– Romantic, voiam să spun!
– Ah, da.
Claudia mă strânge apoi uşor de braţ.
– Sper să se rezolve totul.
– Mda. Mie chiar…
Dar mă opresc, constatând că trebuie musai să iau o înghiţitură zdravănă din cocktailul cu urzici ca să pot continua.
– Mda, asta-i tot ce reuşesc până la urmă să îngaim.
Ceea ce nu aduce nici o lămurire în plus.
– Ţi s-a lipit de suflet, nu?
– Am cerut-o în căsătorie. În gând.
– Tom, dar e minunat, toarce ea. Chiar dacă puţin cam impetuos.
– Atunci când eşti sigur, eşti sigur şi gata, intervine Don.
După un alt cocktail furajer – de data asta optez pentru Gin Gimlet cu Ceapă –
nu mai simt nici o durere. Suntem invitaţi să pornim în lunga excursie spre salonul în care, odată ajunşi, sunt aşezat în stânga Marshei. Tânărul absurd de arătos, care şi-a schimbat livreaua ca pentru Actul al doilea al piesei, anunţă
aperitivele: tartină cu gogonea – sunt aproape sigur că asta a spus – şi baghetă de tofu şi alge cu yuzokosho şi maioneză cu limetă.
– Miam-miam, mă adresez eu gazdei după ce le-am înfulecat, compliment mai laudativ decât ăsta neexistând în manualul meu de profil.
Marsha permite unui surâs glacial să prindă contur pe trăsăturile ei frumoase.
– Mă bucur mult că ţi-au plăcut. Şi, cum îţi merge romanul, Tom?
Fir-ar! Gin Gimletul ăla a fost tare. Probabil că şi Don simte efectele salvei lui inaugurale de cocktailuri, fiindcă se uită la mine cu o expresie bleagă şi-mi face
cu ochiul.
Mă străduiesc să-i explic ce probleme am în efortul de a-mi convinge cartea –
romanul, romanele, ce-or fi ele – să treacă de la stadiul de rulat agale pe pistă la cel de decolare. Şi mă pomenesc citându-l pe un scriitor american extrem de apreciat, cu un sfat bun pe care l-am descoperit pe un site de scriere creativă şi care mi-a plăcut suficient de mult pentru a-l copia pe o notiţă adezivă.
– Marsha, chestia e că, aşa cum zicea Stephen King, dacă o carte nu trăieşte în mintea autorului ei, înseamnă că-i moartă, ca o balegă veche de-un an.
Oare ceva din actuala mea dispoziţie mohorâtă s-o fi strecurat în ultimele patru cuvinte din fraza anterioară? Să le fi rostit cumva puţin mai energic decât ar fi fost necesar, strict vorbind?
Ea se uită la mine într-un fel bizar, una dintre sprâncenele ei urcând cu un milimetru mai mult decât cealaltă.
– Credeam, intervine Don, că-l vei cita pe parlamentarul acela britanic despre care mi-ai spus la prânz.
Se referă la răposatul Enoch Powell, ale cărui opinii politice sunt antipatice, dar a cărui filosofie de viaţă simplă îmi place s-o reiterez – ceea ce fac şi acum, adăugând o imitaţie a ochilor lui holbaţi şi a vocii spectrale, hârâite:
– Nimic nu contează prea mult – aici fac o pauză, pentru un plus de intensitate dramatică –, iar majoritatea lucrurilor nu contează deloc!
Expresia de pe chipul Marshei sugerează că ideea nu i-a trecut niciodată prin minte până acum şi că în universul ei a apărut deodată o fisură urâtă. Nu pentru prima dată, mă întreb ce are femeia asta de mă determină să mă port ca un idiot.
Aşa cum unii oameni scot la iveală ce-i mai bun în noi, bănuiesc că alţii, inconştient, aduc la suprafaţă claxonul ilar de bicicletă, nasul roşu gogonat şi pantofii supradimensionaţi.
Dar, ca de fiecare dată, Don aplanează situaţia cu o poveste amuzantă despre fostul preşedinte George W. Bush, preluând replica din zbor, ca un moderator TV revenit în direct după pauza publicitară. Şi, înainte să termine, momentul dificil e deja trecut şi, în general, uitat. Numai că, ridicându-se să
verifice echipa de catering din bucătărie, Marsha îmi aruncă o privire.
Nici furioasă, nici dezamăgită. Doar nedumerită. Şi îngrijorată.
Da, acea privire.
