Sau să fie Tom un actor foarte bun? Cu alte cuvinte, o javră?
Nu, chiar nu cred aşa ceva. Cred că e un tip de treabă, încântător. Şi de asta sunt atât de derutată acum. Şi de tristă. Şi nu înţeleg nimic. Şi simt o mare zădărnicie (că, într-un fel sau altul, am stricat totul şi sunt prea toantă ca să-mi dau seama cum).
Mi se păruse că suntem atât de potriviţi unul cu celălalt. (Chiar am crezut că voia să mă ceară în căsătorie.) Şi mesajele acelea, pe care le-am schimbat duminică
seara! Cum că Prietenul Comun merită să fie înnobilat! Şi că Luckie a fost zâna noastră canină. Pentru ca, duminică dimineaţa, să se ducă totul pe apa sâmbetei.
Aşa că alcoolul e de ajutor. Şi prietenii buni, ca Ing.
I-am prezentat osatura poveştii, dar ea vrea să disece totul. Dacă n-aş cunoaşte-o atât de bine, m-ar îngrijora nevoia ei de a curăţa toată carnea de pe oase. Din fericire, înţeleg de ce vrea să afle cu precizie ce nuanţă de albastru avea cămaşa pe care a purtat-o Tom la Hotel du Prince; exact ce fraze a folosit vorbind despre fosta lui soţie; cum a condus maşina închiriată; cum părea se fie în relaţia cu fiul lui; plus alte date despre fiu (era doar timid sau un potenţial criminal în serie?).
Pe urmă, hotelul de fiţe: ce glume am făcut despre ceilalţi clienţi? A cui a fost ideea să ieşim pe terasă? Cine a iniţiat pupăceala? Cât a durat? I-am remarcat cumva şosetele?
Vrea să ştie toate aceste lucruri din acelaşi motiv pentru care anchetatorii poliţiei vor să afle cele mai nesemnificative detalii: (a) ca să obţină o imagine generală, (B) fiindcă mai târziu, în cursul anchetei, detaliile astea vor deveni extrem de semnificative.
Şi (C) fiindcă e o tembelă băgăreaţă.
Dar e tembela mea băgăreaţă, aşa că nu-mi displace.
– Da, i-am remarcat şosetele.
– Dă-mi voie să ghicesc. În dungi. Multicolore.
– Cum naiba…?
– Tipic pentru tipii din publicitate. Şosete în dungi, ca să sugereze picanteria.
Singura parte cu privire la care nu insistă e ceea ce s-a întâmplat în seara aceea în camera mea de hotel. Şi din nou, în mijlocul nopţii. Şi încă o dată, dimineaţă.
Şi iarăşi, după-amiază.
– Am făcut-o de patru ori, îi şoptesc.
– Iisuse Hristoase călare pe bicicletă!
– Ultima dată, pe un câmp.
Exclamaţia ei e suficient de sonoră pentru ca lumea din jur să se întoarcă spre noi.
– Să-mi sară ochii! Pe un câmp?
– Exact. Vorbeşte mai încet.
– Sfinte Sisoe!
Nu-i mai ofer şi detaliile drumului de vis cu maşina – „ruta pitorească“, aşa cum l-a numit Tom – dintre Dorset şi Londra. Pe sub bolţi de frunziş de un verde luminos, prin sate uitate cu nume neghioabe, pe lângă fleşa albă a catedralei Salisbury şi, la un moment dat, după un schimb de priviri, un viraj prin spatele unor căsuţe vechi, pe după garduri vii înalte, cu un fazan alergând în zigzag în faţa maşinii, bâţâind comic din picioare, pe lângă un pâlc de copaci la capătul unei poteci între două lanuri care se întindeau… Dumnezeu ştie unde! Direct pe pământ, azvârlirea frenetică a hainelor; unghiile mele, dinţii lui. Iisuse Hristoase călare pe bicicletă, aşa e!
Iar în minutele de după, o pasăre de pradă mare, dând rotocoale încete mult deasupra noastră, pe fondul cerului albastru. Eu spunând: „Mai bine să plecăm, parc-ar fi un uliu“, iar el replicând: „Ar încasa-o, într-o luptă dreaptă“.
N-am mai ajuns pe insula Brownsea.
– Era de-a dreptul bizar, Ing, cât de mult semăna cu Douglas.
– Cine mama naibii mai e şi Douglas?
– Un tip pe care mi l-ai descris tu la un moment dat. Patruzeci şi ceva de ani, căsătorit şi divorţat. Cu copii, poate. O pasăre rănită, ai zis tu. Fir-ar! Nu l-am întrebat dacă-şi lucrează singur mobila.
– Ah, acel Douglas!
– Chiar mi-a plăcut de el, Ing. Simpatic, plăcut, inteligent. Un om întreg. Fără
să-i lipsească o halcă mare de… de ceea ce-i lipseşte lui Matt. E matur, dar nu scorţos. E serios, dar şi caraghios. Vrea un repetir, adică un copil; o să-ţi explic mai târziu ce-i cu asta. E cald. Şi simpatic. Ţi-am mai spus că e simpatic? Şi arătos într-un fel enigmatic. Şi enigmatic… dar într-un sens bun. E creativ, deşi şi-a canalizat creativitatea în reclame la ciocolată şi pastă de dinţi. Chiar se pricepe să arunce o minge de tenis şi ambalaje de chebap. Şi şi-a arătat latura vulnerabilă. Are nevoie de mine, Ing.
– Fir-ar să fie! Te-ai fript rău, fato!
– Şi i-am plăcut. I-am plăcut mult, mi-am dat seama.
– De patru ori, Jen. Asta vorbeşte de la sine.
– Pur şi simplu, nu înţeleg ce s-a putut întâmpla. M-a lăsat acasă, avea un avion la prima oră a doua zi, a fost un weekend romantic perfect, eu urma să mă duc în Connecticut, el avea să vină la Londra, chiar părea un început de ceva bun, totul era… ideal.
O lacrimă rupe zăgazurile şi mi se scurge pe obraz. Şi apoi alta. Ing le şterge cu un deget şi simt un val puternic de dragoste pentru prietena mea de încredere.
– Dă-mi să mai văd o dată mesajul ăla.
Îi întind telefonul, iar ea îl parcurge mai lent de data asta – cel mai oribil lucru pe care l-am citit vreodată, şi vorbesc ca una care a citit prima sută de pagini din Cincizeci de umbre ale lui Grey. (Da, bine, se pare că deja se fac glume pe tema asta.)
– Iisuse, ce măgar! Bărbaţii sunt nişte măgari, sincer îţi spun.
