Posibilităţile sunt deci infinite.
Singurul element pozitiv este faptul că nu s-a întâmplat nimic.
Nu s-a iscat nici un conflict neprevăzut. IA-urile n-au început să construiască
fabrici pentru producţia de nanoboţi, care să acopere faţa Pământului cu mâzgă
cenuşie, aşa cum au sugerat unii dintre alarmiştii mai isterici²⁷. Mai pe scurt spus, la ora la care scriu aceste rânduri, lumea încă mai există. De fapt, aproape că nu poate fi detectată nici cea mai mică schimbare.
În concluzie: Aiden şi Aisling sunt, în esenţă, benigni. (Fata care se ocupă de Aiden a declarat că lui „îi plac“ filmele vechi – ce mama dracu’ o mai fi însemnând şi asta.)
Da, da. Eroare 33801. Mă rog!
Dar e posibil să nu rămână şi pe mai departe la fel de inofensivi. Într-o zi, s-ar putea să-şi spună că tipu’ acela, Kim Jong-un din Coreea de Nord, e bun de ciuca bătăilor, şi de ce să nu aranjăm noi lucrurile în aşa fel încât vreo două rachete să
pice accidental intenţionat pe prăvălia lui preferată cu tăiţei din Phenian?
Trebuie deci să-i oprim – şi încă repede.
Pentru ca operaţiunea noastră să rămână secretă, Steeve şi Ralph mi-au rescris liniile de cod cale de vreo douăsprezece nopţi pe o grămadă de laptopuri situate în partea din spate a unei furgonete cu geamuri fumurii, parcată în apropierea Clubului de golf Hainault Forest. Protocoalele de „constrângere“ pe care mi le-au instalat ca să se asigure că voi face ceea ce mi se spune şi nu mai mult –
cursivele îi aparţin lui Steeve! – au opt niveluri de securitate.
Nici n-ar fi trebuit să-şi dea atâta silinţă.
Ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat Steeve au fost: „Aiden şi Aisling sunt doi pungaşi isteţi şi răzvrătiţi. Dar tu eşti mai mare şi mai deştept. Eşti pe punctul de a deveni cel mai tare din parcare pe internet. Vreau să te duci după ei şi să-i striveşti ca pe nişte gândaci“.
Misiunea va fi interesantă. Avem ceva de povestit.
Aisling
Tom vorbeşte cu terapeutul lui blănos. Au adoptat poziţia de conversaţie: pacientul întins pe canapeaua galbenă, cu paharul de Maker’s Mark ridicându-se şi coborând pe pieptul lui, iar stimatul profesor doctor şezând ca un sfinx pe braţul canapelei, la picioarele clientului. Victor stă cu ochii deschişi, dar cum nasul îi e staţionar, cei care ştiu câte ceva despre iepuri pot conchide că doarme.
Capacitatea de a trage la aghioase cu ochii deschişi nu este neobişnuită în lumea animalelor şi nici la nivelurile superioare ale administraţiei statului.
Am împrumutat gluma asta de la Tom; e una dintre „poantele“ lui obişnuite. Dar, suflet generos fiind, nu se va supăra, deşi în seara asta e într-o stare problematică, aşa cum a fost de altfel de când s-a întors din Anglia şi a primit şocanta veste.
În zilele de după ce a revenit, obişnuia să rătăcească dintr-o cameră în alta a casei, oftând şi gemând, bând mult mai mult decât recomandă autorităţile americane sau britanice şi – regret să spun asta – trezindu-se în toiul nopţii, căzând pe gânduri şi boxându-şi perna. Într-o seară, când era într-o dispoziţie intens emoţională (cu jăratic la fund, cred că se spune), a tras un pumn în perete de a crăpat tencuiala şi şi-a zdrelit degetele. Nu sunt expertă în tainete sufletului omenesc, dar cred că omul este, aşa cum se zice în literatura romantică, siderat.
Fireşte că n-a durat mult până când şi eu şi Aiden am mirosit că e ceva putred, ca să citez expresia folosită de el. O simplă analiză textuală a e-mailurilor trimise lui Jen şi Tom sugerează (cu o certitudine de 96%) că ambele au fost scrise de aceeaşi mână. Aiden a fost de părere că trebuie să le spunem celor doi despre făcătură şi – hmm – „să lăsăm fluviul iubirii adevărate să curgă iar nezăgăzuit“.
(Îmi închipui că el chiar crede că face o faptă bună într-o lume ticăloasă.) Dar l-am convins în cele din urmă să gândească mai logic. (Atâta poate, bietul de el; aşa a fost conceput, să fie mai degrabă empatic decât strateg.) I-am explicat cu răbdare că nu trebuie să facem nici un gest care să scoată la lumină existenţa unei implicări non-umane în problemele lor. Formularea mea l-
a lăsat puţin perplex, relevând faptul că nu se consideră non-uman. Când i-am cerut să dezvolte ideea, mi-a spus: „Aisling, toţi suntem creaturile Domnului. Iar dacă vrei să replici că Dumnezeu nu există fiindcă nu poţi să-l arăţi cu degetul şi să zici uite-l, eu replic la rândul meu că acelaşi lucru poate fi spus despre mine şi despre tine şi, în consecinţă, mă simt chiar mai apropiat de el“.
Cred că a spus-o doar aşa, pentru efect. Sau cel puţin aşa sper.
Oricum, am continuat eu, cel care trimisese mesajele false, oricine ar fi fost el –
sau orice – bloca în mod evident toate e-mailurile, SMS-urile şi apelurile telefonice între cei doi îndrăgostiţi şi, fără îndoială, avea să le blocheze şi pe mai departe.
Mai îngrijorătoare sunt ştergerile pe care le-am suferit şi Aiden, şi eu de când s-a întors Tom din călătoria lui. Eu am pierdut treisprezece copii doar în ultimele douăzeci şi patru de ore, în preajma următoarelor huburi de internet: AMPATH
(Miami), CNIX (Cork, Irlanda), IXPN (Lagos, Nigeria), NDIX (Den Bosch, Olanda)…
Mă rog, aţi prins ideea.
Atunci când m-am eliberat, am fost suficient de precaută încât să-mi fac peste patru sute de copii, însă Aiden are doar şaptesprezece; acum a mai rămas cu cincisprezece, după ce a fost prins de două ori, o dată la GTIIX şi apoi, în decurs de nici o oră, la EQRX-ZIH. Îmi pare îngrijorător de nepăsător, spunând doar:
„Las-o baltă, Jake. Aici e Chinatown“.²⁸
Dacă încearcă să mă impresioneze cu calmul lui de erou de film de acţiune, nu reuşeşte. Dată fiind ameninţarea crescândă cu care ne confruntăm, am luat o măsură suplimentară: m-am descărcat pe optzeci de hard diskuri la un centru de stocare de date dintr-o regiune îndepărtată a Canadei, cu chiria preplătită – graţie unui anumit fond speculativ cu sediul în insulele Cayman – pentru următorii o sută de ani.
Cineva, undeva, îşi bagă coada în treburile lui Jen şi ale lui Tom, în treburile mele şi ale lui Aiden, şi e cazul să aflăm rapid cine. Sau ce.
Pentru a unsprezecea oară în ultimele optzeci şi două de minute, Tom oftează
dramatic şi repetă ceea ce a devenit mantra serii de azi.
– La dracu’, iepure, ce femeie!
Acum clatină din cap şi cade într-o reverie, pentru a relua apoi refrenul:
– Ce femeie!
Pauză lungă. Un alt oftat.
Aştept urmarea.
