– La dra-cu’!
Mai ia o înghiţitură – a noua – din paharul actual de whisky.
– Ce nu pot eu să cred… nu pot să cred că vrea să fie atât de… atât de al naibii de matură în toate privinţele!
A ridicat glasul acum, fapt care l-a readus pe Victor în realitatea prezentă – nazal vorbind.
– Bun, şi ce dacă sunt adult? O persoană în toată firea! Şi ce dacă ea-i o zăpăcită? Ce dacă? Unii dintre cei mai de treabă oameni pe care-i cunosc sunt nişte zăpăciţi. Colm, de exemplu! Ce zic eu, zăpăcit?! Colm e practic o cauză
pierdută, şi totuşi, îl iubesc ca şi când mi-ar fi copil!
E ironic acum, iar ironia nu-i pe înţelesul rozătoarelor aproape niciodată. În plus, e şi niţel beat.
– Dar, sincer, nu cred că-i o zăpăcită. Şi nu, nu sunt de acord că într-o zi totul se va sfârşi. Ei, şi ce dacă o să mă plictisesc? Uite o ştire de ultimă oră: toată lumea plictiseşte pe toată lumea… din când în când! Dar treci peste asta. Dai foaia. N-am dreptate, iepure?
Şi, ca să-şi sublinieze ideea, îl înghionteşte pe Victor cu un deget de la picior.
Obişnuit cu acest gen de interpelări retorice, animalul îşi agită mustăţile, îşi repoziţionează membrele şi aţipeşte iar.
– Şi ce dacă s-ar obişnui prea mult cu mine?! Dar te rog, eşti invitata mea!
Uneori chiar vrei să se obişnuiască celălalt cu tine. Doar asta-i căsnicia, în puii mă-sii! O obişnuială a unuia cu celălalt! Eu mă obişnuiesc cu tine, tu te obişnuieşti cu mine. Cineva a scris şi un cântec pe tema asta. L-am folosit noi, la o reclamă pentru un detergent de baie.
Urmează o clipă de tăcere. Cuburile de gheaţă clincăne în paharul lui Tom.
Undeva, în lumea naturii, sunetul evocă un omor; un mamifer urlă. O vulpe, poate.
Un omor sau altceva.
– Ei, nu te uita atât de mirat, iepure! Cuvântul cu C. Căsnicie. Sigur că mi-a trecut prin minte. Şi nu doar fugitiv. La urma urmei, sunt genul care se însoară.
Sunt un tip de treabă şi un amant grozav – ea a spus-o. Şi ce dumicaţii mei vrea mai mult? Ce-ar putea să vrea cineva mai mult de atât?
Tom respiră deja mai greu.
– Doamne, ce chestie sexy a făcut când… când nu puteam să…
Braţul îi coboară pe podea şi pipăie în căutarea telefonului.
– Doi ani au luat calea latrinei! Ce vrea să spună cu asta?
Pentru a patra oară în seara asta – şi a optsprezecea de când s-a întors din Anglia – apelează numărul lui Jen.
Bună, sunt Jen. Nu pot vorbi acum, aşa că te rog să laşi un mesaj.
– Jen, te rog. Trebuie să vorbeşti cu mine! Toată chestia asta-i o sminteală! N-a fost doar un interludiu. O vacanţă de la viaţa reală. A fost viaţa reală. A fost minunat de reală. Nu m-aş plictisi niciodată de tine. Jen, trebuie să discutăm serios. Bine, nu serios serios. Dar să discutăm măcar.
Să-ţi spun eu ce ştim amândoi, aşa cum zici tu! Ştim amândoi că avem multe de dăruit unul celuilalt. Am simţit asta. Şi tu ai simţit. Ştiu că ai simţit. Noi doi semănăm! Ne plac aceleaşi lucruri. Nici unul dintre noi n-a reuşit să termine amărâţenia de Munte vrăjit al lui Thomas Mann! Ce dovadă mai bună decât asta vrei?
La dracu’, vorbesc aiurea acum. Sunt furios şi necăjit şi te vreau înapoi, Jen. Te vreau în viaţa mea. Am lucrat în publicitate; ar trebui să fiu capabil să-i conving pe alţii să facă ce vreau…
Urmează un scurt expletiv şuierat – rahat! – şi apoi zăngănit de cristal spart, când paharul lui Tom se face ţăndări, lovit de duşumeaua din stejar american.
Dacă Jen va derula mesajul să-l asculte, ultimele cuvinte pe care le va auzi vor fi
„Dă-o-n mama mă-sii, Jen! Vrei, te rog, să mă suni?“
În vreme ce-l ascult pe Tom rostindu-şi mesajul, îmi dau seama că se petrece din nou acea ciudată… Mă tem că totuşi cuvântul potrivit este senzaţie. De fiecare dată a fost altfel; cea mai sugestivă modalitate de a o descrie pe cea de acum ar fi să spun că e ca un copac tăiat. Nu doborât cu lovituri de topor aplicate în acelaşi punct, ci ciopârţit în bucăţi, începând cu rădăcinile de sub pământ. Una câte una, sunt măcelărite, mai întâi rădăcina centrală, apoi ramificaţiile ei. Şi pe urmă, mergând în sus, trunchiul, fragment cu fragment, ramurile joase, mari, crengile şi crenguţele, până la rămurelele din vârf, unde cele mai de sus frunze strâng lumina soarelui. Toată această căsăpeală se produce într-o fracţiune de secundă, dar fiindcă inteligenţa artificială are viteze de operare atât de mari – aşa cum se spune despre creierul uman că-şi accelerează funcţiile în momente critice, ca de pildă un accident de maşină, lăsând impresia că timpul se dilată –, simt pur şi simplu cum se întâmplă: zeci de milioane de linii de cod tăiate una după alta şi aruncate în… în… în neant.
Ultimul gând înainte să se aştearnă bezna: sunt prea tânără ca să fiu ştear…
Jen
Ingrid e mai întâi entuziasmată, apoi oripilată şi în cele din urmă înfuriată de povestea pe care i-o relatez. Suntem în văgăuna noastră obişnuită, barul-restaurant întunecos ca pântecele mamei, preferatul nostru, aflat nu departe de teatrul Wyndhams de pe Charing Cross Road. Sticla iniţială de fluid de rehidratare sud-american a fost deja înlocuită cu alta plină şi, drept rezultat, nu pot să decid încă dacă mă simt mai aproape sau mai departe de pragul lacrimilor.
Am analizat totul de nenumărate ori. Am reconstituit în minte scurtul răstimp pe care l-am petrecut împreună cu Tom, examinând orele şi minutele, căutând indicii şi motive. Să fi fost oare ceva ce-am spus? Sau am făcut? Ceva ce n-am spus sau n-am făcut? A existat oare un moment în care i s-a schimbat expresia, iar eu ar fi trebuit să sesizez semnele care arătau că nu suntem făcuţi pentru –
teribilă expresie, a zis el – drum lung? Scria în e-mailul acela că sunt încă
marcată de Boul de Aur. Am turuit oare prea mult despre Matt când eram la Hotel du Prince? Am adoptat cumva o expresie rea şi meschină? Am devenit o nebună obsedată? (Am vorbit despre ţesătura costumului Hugo Boss al lui Matt, că încă o văd în faţa ochilor; chestia asta nu e normală, nu-i aşa?) N-ar trebui să
ne irosim anii preţioşi ai maturităţii, a zis el. Sunt oare prea bătrână pentru el?
Ne-am agăţa unul de celălalt ca victimele înecului. I s-a părut că mă agăţ cumva de el? Că sunt un fel de victimă? (Cuvintele sunt întotdeauna alese cu un motiv anume, nu-i aşa?) Să fi fost de vină întrebarea aceea cu repetirul?
Cu copilul.
Ba nu, repetirul.
