– Tom n-a fost deloc măgar.
– Ştiu. Însă chiar şi cei care nu-s măgari sunt de fapt măgari. Aşa e firea lor.
– Vrei să zici că până şi…
– Da, până şi Rupert e măgar. Poate fi măgar. Uneori. Toţi pot. Asta e tragedia noastră. Stai aşa!
– Ce e?
– Ce zice el aici despre cordeală. Şi tot ce a urmat. Şi a urmat iar. Şi încă o dată a doua zi dimineaţă.
– Nu sunt sigură că înţeleg.
– Sunt numai trei „urmat“. L-a omis pe cel de pe câmp.
– Poate că le-a pierdut şirul.
– Poate că i-ai prăjit tu creierii.
– Dă-mi să văd. N-am citit scârba asta de e-mail decât de vreo opt mii de ori…
– Dar uite-aici, negru pe alb. Nu-nţeleg cum de n-am remarcat prima dată. Şi tot ce a urmat (în camera de hotel: numărul unu). Şi a urmat iar (în toiul nopţii: numărul doi). Şi încă o dată a doua zi dimineaţă (trei).
Ing e pe deplin indignată în numele meu.
– Cum să… cum e posibil să omită partida al fresco² ? Eu şi Rupert am făcut-o al fresco exact de patru ori şi îmi amintesc fiecare ocazie în cele mai mărunte detalii. O dată la Treviso – pe acoperişul muzeului, cu un burlan înţepându-mă în umăr; o dată în New Forest – e suficient să amintesc de acele de pin; o dată pe malul Senei, lângă Rouen – ambarcaţiunile alea cu turişti trec surprinzător de aproape de mal; şi o dată în…
– Da?
– Ah! De fapt, atunci n-a fost cu Rupert. Pe el încă nu-l cunoscusem. Eram cu un băiat de la mine din sat, pe care-l chema Cocoşel Roberts. Mă rog, evident că nu ăsta era numele lui. Am făcut-o pe un pat de muşchi; întâmplător, e o suprafaţă
agreabil de buretoasă. După aia, când am terminat, am văzut pe braţul lui o gâză
extraordinară. Ca un mic giuvaier mergător. A fost ceva magic. Dar altceva vreau să spun. Chestia asta n-o uiţi. Niciodată. Nici măcar zeci de ani mai târziu.
– Şi atunci, el de ce nu…?
– Exact! El de ce nu? Ceva e putred aici.
– Dar ce eşti tu acum, inspectorul Maigret³ ?
– Oui, mon petit choufleur.³¹ Micuţele mele celule cenuşii robotesc uite-aşa: ping ping ping.
– Ăăă, cred că ăla era Poirot, Ing.
– Naiba să-l ia! Încă o sticlă?
*
Dar Ing are dreptate. Chiar e ceva ciudat cu omisiunea aceea. Şi chiar mai greu de înţeles e de ce nu mi-a telefonat. Sau, mai precis, de ce nu mi-a răspuns la nici unul dintre mesajele pe care i le-am trimis – şuvoaie dezlânate de tristeţe în miez de noapte, urmate de tăceri îndelungi, ultima încheindu-se cu „Crezusem că te cunosc, Tom. Acum mi se pare că mi-am petrecut weekendul cu unul picat de pe altă planetă. Ei bine, bip, drăcie cu pălărie, bip“.
Habar n-am de unde a venit asta.
Partea cu adevărat grotescă e că nu păruse deloc un om crud – ultima persoană
pe care ai fi crezut-o în stare să-şi împietrească inima, chiar dacă ar fi făcut-o în slujba cine ştie cărui bine superior.
Dar bărbaţii sunt nişte ciudaţi, nu-i aşa? Se pricep la compartimentalizare.
Naziştii îşi sărutau nevestele şi se jucau cu copiii lor după ce toată ziua comiseseră crime de nedescris.
Ies de la metrou şi mă îndrept spre casă după seara cu Ingrid şi, fără să mă
gândesc prea mult, îmi verific mobilul încă o dată, doar aşa, pentru orice eventualitate.
Un mesaj. Dar e de la compania de telefonie, care nu pricepe de ce nu mi-am stabilit încă nici un Număr Magic în planul meu tarifar.
Tom
E în Londra un lanţ de localuri fast-food care promite că burgerii locului sunt un remediu sigur pentru foame sau tristeţe. Părăvălia lui Al din New Canaan nu emite astfel de pretenţii, ceea ce pentru mine e totuna, fiindcă nu cred că în seara asta remediul ar funcţiona.
L-am convins pe Don să treacă pe la mine pentru masa de prânz: „Am bere, am ce ne trebuie pentru mâncare“ – de altceva nici n-a mai fost nevoie. E o zi plăcută de primăvară târzie, aşa că stăm pe bătrânele şezlonguri Adirondack cu câte o bere în mână, aşteptând să vedem dacă iese ceva din pădure (din când în când îşi mai face apariţia câte-un ieduţ de muntjac³²).
I-am spus povestea weekendului, cu un rezumat al componentei sexuale în locul detaliilor concrete. Finalul bezmetic îl impresionează evident, fiindcă scoate un oho.
– Ai dreptate, oho, confirm eu şi-i dau telefonul mobil. Spune-mi ce părere ai tu despre asta.
Trebuie să-şi pună pe nas ochelarii cu ramă subţire ca să citească e-mailul de la Jen, ochii lui mici şi căprui parcurgând… Era să zic cuvintele scăldate în sânge, dar aţi înţeles dumneavoastră unde bat.
