La sfârşit mai scoate un oho şi îşi trece degetele prin tunsoarea ca de rock-star bătrâior.
– Cre’ că asta ţi-a cam înecat corăbiile.
– Don, a fost un weekend grozav. Ca să-l citez pe Steve Jobs, a fost nebunesc de grozav. E o femeie cu adevărat fantastică, extraordinară, şi nu într-un mod evident, ne-am înţeles bine de la început, am avut o incredibilă…
– Văd că eşti un adevărat Errol Flynn.
– Conexiune, voiam să spun.
– Hopa!
– Spune şi tu, îţi vine să crezi toate chestiile pe care le-a scris despre interludii plăcute şi vacanţe de la viaţa reală? Aiurelile cu plictiseala şi obişnuiala?! Toate astea-s rahat cu perje, nu crezi? Trebuie să existe un alt motiv pentru care nu vrea să mă mai vadă.
– Îţi vine în minte vreunul?
– Don, mi-am stors creierii ca să-mi dau seama.
– Adică, ce ţi-a mai rămas din ei.
Trebuie să mai iau o înghiţitură din halba cu Dogfish Head³³ înainte să pot rosti cuvintele următoare.
– Don, n-am mai făcut-o de atâtea ori de când eram student, la universitate.
– Trei e o cifră impresionantă, mai ales la o vârstă… cum să zic eu… înaintată.
– N-am decât patruzeci şi patru de ani. Şi a fost de patru ori.
– Doamna zice că de trei, amigo.
– Eşti sigur?
Îmi întinde telefonul şi recitesc pasajul relevant.
– Ei, să fiu al naibii! Foarte curios, nu ţi se pare?
– Femeile, eternul mister.
– Dar nu ţi se pare ciudat? Că a omis să amintească şi… ce s-a întâmplat… când am… pe drumul înapoi spre… la vreo doi kilometri după ce trecusem de Gussage St Michael?
– Chiar există un loc cu asemenea nume?
– Adică, ne-am simţit atât de grozav împreună, încât chiar mi-a trecut prin minte
la un moment dat că poate ar trebui să ne căsătorim. Bun, poate că m-a orbit dragostea sau tăvăleala, sau cum vrei să-i zici, dar asta arată cât de bine ne-am potrivit. Iar acum, toate apelurile mele ajung în căsuţa vocală. Şi nu-mi răspunde nici la SMS-uri, nici la e-mailuri.
– E cumva puţin zurlie?
– Chiar nu mi s-a părut. Dar acum…
– Acum nu mai eşti chiar atât de sigur, nu?
– Acum nu ştiu ce să mai cred.
Mai stăm aşa o vreme, neştiind ce să credem, sugând din bere şi uitându-ne la nori cum trec pe cer. E plăcut să-l am pe Don aproape, dar, în acelaşi timp, mi-e greu să-mi dau seama ce caut eu de fapt în ţara asta.
– Vii la petrecerea Marshei? mă întreabă el când o bună parte a dimineţii de New England s-a scurs deja; cred că vrea să schimbe subiectul.
– Bănuiesc că da. Tu ai un număr artistic?
– Am vreo două cântece. Poate zăngăn puţin la douăşpe coarde.
– Cânţi la chitară cu douăsprezece coarde?
– Da, dar folosesc doar două.
– Eu n-am un număr potrivit pentru petrecere.
Îi povestesc pe urmă despre versiunea la subraţ a imnului „Jerusalem“.
– Mi-ar plăcea s-o ascult cândva.
– Crezi că Marsha ar fi de acord cu ea?
Don îmi aruncă o privire scurtă.
– Marsha nu mai are nici brumă de simţ al umorului, precizează apoi.
– Ştiu un truc de magie.
