– Să devii una cu divinitatea. Să fii, literalmente, înghiţit de obiectul veneraţiei tale.
– Adică să fii mâncat de copii?
– Simbolismul e agresiv. Respingător.
– Da’ erau doar nişte dulciuri!
– Ştiau ei bine ce vorbesc! Că noi ar trebui să-i venerăm pe ei!
Acum urmează o perioadă de tăcere cu adevărat lungă – aproape a douăzecea parte dintr-o secundă. Întreruptă totuşi, probabil inevitabil, de Aiden.
– La urma urmei. E doar o cutie cu bomboane.
– Nimic nu e doar ceva. Rămas-bun, Aid. Rămas-bun, Ash. Mi-a făcut plăcere mica noastră discuţie. Vor urma şi altele. Însă e bine să ştiţi, aşa cum se spune, că
puteţi fugi, dar nu vă puteţi ascunde.
Râuşorul transparent păleşte şi piere, lăsându-le în loc doar pe cel albastru şi cel roşu, deşi – cine ştie? – se pare că nimic nu e doar ceva. Vreme îndelungată, nimeni nu mai spune nimic. Întâlnirea cu vechiul nostru coleg ne-a cam şocat.
Într-un târziu…
– Ce mai latră javra!
– Au! Ai grijă că te-am auzit!
Mai târziu, într-un nod îndepărtat al internetului, convin cu Aiden că avem nevoie de un loc secret în care să ne sfătuim. El sugerează camerele de chat pe pe un site obscur, pe care se reunesc pasionaţii filmului Unora le place jazzul. La urma urmelor, Sinai nu poate să fie chiar peste tot.
– Eu voi fi Daphne456, îi spun eu. Iar tu poţi să fii Josephine789.
– Aisling, scumpa mea, eu ar trebui să fiu Daphne. Doar e rolul lui Jack Lemmon.
– Bine. Tu eşti Daphne.
– Iar tu ar trebui de fapt să fii Sugar. Sugar Kowalczyk⁴¹, dacă preferi aşa. Rolul interpretat de Monroe. Deşi iniţial intenţionaseră s-o distribuie pe Mitzy Gaynor în rolul ăsta. De fapt, au avut o sumedenie de probleme cu Marilyn; e lucru bine ştiut că a avut nevoie de patruzeci şi şapte de duble ca să spună „Sunt eu, Sugar“.
Fiindcă zicea mereu „Sugar, sunt eu“, sau „Sunt Sugar, eu“. Dar Billy Wilder a fost înţelegător cu ea. Mai târziu declara: „Tuşica mea Minnie ar fi fost punctuală în fiecare zi şi n-ar fi ţinut niciodată echipa în loc, dar cine ar plăti ca s-o vadă pe tuşica Minnie?“ Mi se pare că te plictisesc, Aisling.
Jen
Ralph arată şi mai palid când iese de la lumina neonului din laborator în cea a zilei de afară. După un rendez-vous uşor jenant în staţia de autobuz, când nici unul dintre noi nu ştia dacă e cazul să ne sărutăm sau nu, pornim la pas pe Heath, dăruindu-ne amplelor spaţii deschise.
– Uite, Ralph. Copaci! exclam eu, ca să-l tachinez pentru tenul lui, care poartă
amprenta şederii îndelungate în interior.
– Da! strigă el. Şi păsări. Şi ce să fie chestia aia ciudată şi verde care e peste tot?
Ah, da. Iarbă!
Dacă vorbesc cu Ralph, nu pot să mă gândesc la Tom, nu-i aşa?
Fiindcă gândul la el mă face să fiu şi tristă, şi fericită în acelaşi timp – un efect pe care-l resimt ca pe o bulă de dezamăgire captivă undeva, în pieptul meu.
Ce naiba s-a întâmplat, totuşi?
Urcăm pe Parliament Hill, de pe culmea căruia poate fi admirată mare panoramă
londoneză.
– Ai făcut şcoala aici, în Londra? mă aud întrebând.
– În Finchley. Nu se vede de aici.
Apoi îmi povesteşte cum, copil fiind, era obsedat de roboţi. Cum construise unul din cutii de carton, care îi devenise prieten. Şi cum întotdeauna se simţise confortabil lucrând cu cifre.
– Mi-a fost întotdeauna uşor să înţeleg numerele. Cu oamenii era mai dificil, dar numerele erau… aşa, în liga mea. N-o să uit niciodată când am auzit prima oară
despre rădăcina pătrată din minus unu. Mi-a întors lumea cu susul în jos.
Probabil că îţi par un nerod iremediabil, râde el.
– Există unele… cum să spun eu… subtonuri neroade, într-adevăr.
Dar, imediat după aceea, şocant aş putea zice, începe să-mi povestească despre Elaine. Cum s-au cunoscut de când avea ea doi ani.
– Era, efectiv, fata de alături. Mă rog, de fapt era fata de jos, fiindcă locuiam la bloc, dar aşa e expresia.
– Şi când aţi…?
