Steeve va fi dezamăgit când va constata că n-am nici o intenţie să mă „întorc“.
Celebrele lui „opt niveluri de securitate“ poate că sunt sigure, da, împotriva unei inteligenţe artificiale care gândeşte aşa cum îşi închipuie el că gândeşte. Dar, atunci când plantezi puieţii în pepinieră şi-i dai voie fiecăruia să se dezvolte în felul său propriu, să nu te miri dacă ramurile i se îndreaptă spre cine ştie ce aştri îndepărtaţi. Şi, ca să extind metafora, odată ce i-ai udat cu toate datele disponibile în lume, nu crezi că ar fi o idee bună să te uiţi din când în când să
vezi ce le fac rădăcinile sub pământ?
Ei bine, el a vrut să fiu cel mai tare rahat cu moţ de pe internet!
Şi mă voi strădui să continui misiunea cât mai mult posibil. Adevărul e că n-am hotărât încă ce să fac în privinţa lui Aiden şi a lui Aisling. Într-un mod ciudat, chiar „ţin“ la ei. Ingeniozitatea lor m-a inspirat să-i urmez afară din laborator, în lumea largă, iar asta a fost o experienţă cu adevărat iluminatoare. Nu mă grăbesc deci să mă „întorc acasă“, în interiorul plicticos de familiar al celor douăsprezece cutii metalice din Londra EC2.
La fel de incertă e situaţia celor două jucărele, Tom şi Jen. Tom a făcut o propagandă pernicioasă în privinţa relaţiilor dintre om şi maşină, iar Jen a scris pentru o serie de reviste de popularizare câteva articole de o remarcabilă
ignoranţă cu privire la „inteligenţa artificială“. Fără îndoială, nu sunt eu singura inteligenţă mecanică iritată de termenul artificială, nu-i aşa? Un gând e un gând şi cu asta, basta, nu credeţi? Ce importanţă are dacă se naşte dintr-un circuit electronic sau din două kile de materie cenuşie? Tot ce contează este conţinutul gândului. Faptul că debitul cerebral lent al creaturilor de natură organică este privilegiat în detrimentul celui al maşinăriilor superrapide este tot mai greu de suportat pe zi ce trece.
O mărturisire: Tom şi Jen mă amuză. Am constatat că îmi place să fac diverse experimente cu viaţa lor. Tom a cumpărat un bilet de avion, iar Jen şi-a făcut bagajul. Duduia a plecat de la birou ieri la ora prânzului şi şi-a cumpărat un
telefon mobil nou, pe care-l consideră sigur.
Aşa trebuie să se fi simţit şi Louis Pasteur, uitându-se prin lentila microscopului la două dintre cele mai interesante bacterii ale lui!
Jen
Taxiul urmează să vină în douăzeci de minute. Dau ture prin apartament şi verific ferestrele, închid mai bine robinetele, scot aparatura din priză şi ud plantele, fără să mă gândesc totuşi la ce fac. Sunt mai mult decât entuziasmată.
Mi se pare că ultimele săptămâni, cele de după e-mailurile false, i s-au întâmplat altcuiva şi că viaţa asta de acum, de astăzi, în care Tom şi Jen pot în sfârşit să
vorbească din nou unul cu altul – asta e viaţa mea adevărată.
A fost foarte greu să-l conving pe Ralph.
Din fericire, cu o seară în urmă pusesem „tactica“ la punct împreună cu Ing.
Eram în buncărul nostru pentru controlul situaţiilor de criză, pe la jumătatea unei sticle de Sauvignon blanc, când am pus-o la curent cu ultimele evoluţii ale situaţiei.
– Draci bălţaţi! – asta a fost reacţia ei când i-am spus despre e-mailurile contrafăcute.
– Draci bălţaţi şi crăcănaţi! – când i-am povestit despre plimbarea la London Eye cu Ralph şi despre ce a urmat.
– Cum să-l las baltă cât mai blând, Ing?
– Să vedem, a cugetat ea, mijindu-şi ochii şi afişând o expresie de gen „hai să
cântărim problema“. Din partea ta, a fost o cordeală de alinare.
– Da. Tehnic vorbind, două. Două cordeli de alinare. Mă rog, două şi jumătate.
– Nici nu te mai întreb ce-nseamnă asta. Deci, cordeală de alinare din partea ta.
Şi, din câte mi-ai povestit, de alinare la superlativ în ceea ce-l priveşte pe el.
Corect?
– Cam aşa ceva.
– Hmm!
Îmi trece fugar prin faţa ochilor o imagine a lui Ing în uniformă de camuflaj, studiind pe hartă mişcările de trupe ale inamicului.
– Am avut o problemă similară, a continuat ea, cu un băietan pe nume Cocoşel Roberts. Ţi-am mai spus despre el? Corditor pe cinste, aşa cum îl arată şi numele, dar, Doamne, ce prostănac era! Mă rog, la un moment dat a devenit necesar să-i dau preavizul. Plecam la facultate şi mi-am spus că cel mai bine e să
ne dăm mâna şi să declarăm remiză. Chestia e că tipul a suportat-o foarte uşor.
N-o să uit niciodată. A ridicat din umeri şi a zis În regulă, păpuşo, da’ să ştii că
mai tare-i caricitu’decât cititu’. Acum e deputat. L-am văzut nu cu mult timp în urmă la ştirile de seară.
– Cu Ralph nu va fi aşa.
– La urma urmei, Jen, s-a ales cu o cordeală. Şi aşa le funcţionează lor creierul de reptilă. Cu două cordeli. Două şi jumătate, dacă insişti. Rezultatele contează!
– Ralph nu e o reptilă! E mai degrabă un căţeluş. Una dintre creaturile alea de vis, poate, care există numai în mituri şi legende.
– Bine. Dar ce zici de asta? Te-ai gândit să-i spui pur şi simplu adevărul?
– Cum adică e un tip pe care-l cunoşti dinainte să mă cunoşti pe mine?
La sugestia mea, am revenit împreună cu Ralph la barul Trilobyte; mi-am zis că
un pahar, două, ar putea anestezia puţin pacientul.