– Trebuie să mergeţi la ghişeul de vânzări. Îi anunţ eu că veniţi.
Heidi – Heidi! – Numele astea-s inventate, sunt sigură! – zice că regretă să-mi dea o veste neplăcută, însă cardul mi-a fost respins.
– E ridicol, o informez eu, ştiind totuşi că nu e; chiar nu e. L-am folosit cu nici o oră în urmă, ca să plătesc taxiul. Daţi-mi-l să încerc să-i frec cipul metalic.
Heidi îşi ţine ideile pentru sine în vreme ce eu mă străduiesc să şterg praful imaginar de pe cardul pe care-l introduc pe urmă în cititor.
– Tranzacţie eşuată, citeşte ea pe ecran. Aveţi un alt card?
Stăpânindu-mi pornirea de a mă tăvăli pe podea într-un acces de furie, lacrimi şi muci, îi întind un card de debit ataşat unui cont curent. Simt deja valul de dezamăgire sumeţindu-se şi începându-şi lunga călătorie de la numărul 21 pe Seymour Road – adresa mea din copilărie.
Dar cititorul îşi emite chitanţa; mirabile dictu – aşa cum poate m-aţi mai auzit zicând.
– Să aveţi un zbor plăcut! îmi urează Heidi.
Îi trimit lui Tom un SMS: În sala de aşteptare, la Plecări. Sunt emoţionată. X
El îmi răspunde cu: Abia aştept să te văd. Zbor uşor! Xx Nu pot să-mi şterg de pe faţă zâmbetul larg nici măcar când sosia lui Matt se trânteşte pe scaunul de lângă mine.
– În sfârşit! zice el, fără urmă de umor.
– Mda, aşa e, replic eu, sperând să sesizeze tona de sarcasm pe care am vărsat-o în cele trei cuvinte.
Dar n-o sesizează. Mă priveşte drept în faţă, exact aşa cum obişnuia Matt s-o facă, şi e ceva atrăgător, deconcertant şi enervant în asta, toate în acelaşi timp.
– Mergi la New York? mă întreabă.
– Aşa sper.
De ce mi-a ieşit din gură ceva atât de jalnic, când de fapt nu vreau decât să-i spun să se ducă învârtindu-se? Îşi aşază mai bine capul pe umeri – Matt obişnuia să facă exact aceeaşi mişcare! – ca să semnaleze: Informaţii noi în curs de procesare: vă rugăm, aşteptaţi.
– Eşti la business sau la ieftin?
– La economic, da.
El are loc în faţă, fără îndoială, se vede că zboară la clasa business – costum
bleumarin, geantă de laptop cu sigla companiei – cercurile concentrice ale ţintei – una dintre cele mai mari trei firme de avocatură din Londra!
O clipă mai târziu însă îmi pune o întrebare surprinzătoare.
– Te numeşti cumva Jennifer?
– Da, Jen. Dar de unde…?
– M-am gândit că tu eşti! Iubita lui Matt. Am fost coleg cu el la universitate. Şi pe urmă la Linklater’s. Aţi fost la nunta mea! Toby Parsons, se prezintă apoi şi-mi întinde o mână lată.
Într-o clipă îmi amintesc. O biserică veche, din piatră, undeva pe lângă
autostrada M4. Cortul întins pe terenul unei case mari. Invitaţi stând în picioare, cu pahare de şampanie în mâini, cu tocurile afundându-se în iarba peluzei.
Toasturi, dansuri. „Love Shack“, al celor de la B-52. Eu şi Matt la începuturile relaţiei noastre, el prezentându-mă unui şir de Simoni, Charlie, Oliveri, Nigeli, Alistairi şi, da, acest Toby, mirele emoţionat, alături de recenta lui soţie… nu, numele ei nu mi-l amintesc. Nevestica.
– Şi ce mai face bătrânul Matt? Nu l-am mai văzut de-o veşnicie.
– Bătrânul Matt? N-am de unde să ştiu.
– Hopa! Asta nu sună bine. Să înţeleg că nu mai sunteţi împreună?
– Acum se vede cu cineva pe nume Arabella Pedrick.
– N-aş putea spune că ştiu despre cine e vorba. Îmi pare rău să aud asta.
– Nu-i nevoie.
– Şi cât aţi…?
– Doi ani.
– Ah!
– De ce ah?
– Un moment periculos. Cel în care mulţi decid dacă rămân sau se uşchesc.
– Dar tu? Şi…
– Laura?
