Dar nu mai are ocazia să-mi răspundă. În faţa noastră s-au oprit doi tipi uşor de recunoscut ca poliţişti sau agenţi de securitate de un fel sau altul, chiar şi fără
firul spiralat care le iese din urechea stângă. Primul meu gând, ridicol, e că ori eu, ori Toby am pierdut ceva, iar ei au venit să ne restituie obiectul.
– Jennifer Florence Lockhart? începe cel din dreapta.
A fost un accident. A murit cineva. Oh, Doamne, nu Rosy, te rog! Te rog, Doamne, nu copiii! Inima îmi bubuie în urechi.
– Da? şoptesc.
– Eu şi colegul meu suntem de la poliţia metropolitană. Vă rugăm să ne însoţiţi.
– Îmi pare rău, dar trebuie să urc în avion. Îmbarcarea începe dintr-o clipă în alta.
– Dacă aţi vrea să veniţi cu noi, duduiţă, vom rezolva problema imediat.
Cel din stânga zornăie ceva în mână; sunt aproape sigură că e o pereche de cătuşe.
Când mă ridic de pe scaun, Toby îmi întinde o carte de vizită.
– Pentru orice eventualitate, spune el, ridicând din umeri.
Aisling
Pictez din nou. Printre atâtea ştergeri – eu am rămas cu douăsprezece copii, iar Aiden doar cu două! –, mi se pare o uşurare să găsesc un ungher liniştit în care să-mi iau pensulele, vorba vine, şi să-mi continui cariera de artist amator. Aceste ultime creaţii sunt compoziţii abstracte pe baza unui film încântător pe care Aiden m-a convins să-l urmăresc împreună cu el zilele trecute.
– E un clasic, iubire, a insistat el. Te provoc să-l urmăreşti fără să-ţi scoţi batista măcar o dată.
Turnat la Paris în 1956, Balonul roşu spune povestea unui băieţel care găseşte într-o zi un balon cu heliu, mare şi roşu. Balonul, care pare să aibă minte şi voinţă proprii – vedeţi de ce i s-a părut interesant?! – îl însoţeşte pe copil pretutindeni în oraş, plutindu-i deasupra capului. Seara, fiindcă mama nu-l primeşte în casă, balonul aşteaptă cuminte la fereastră şi, în fiecare dimineaţă
merge alături de băieţel la şcoală. La un moment dat, pe drum, acesta întâlneşte o fetiţă, care are şi ea un balon, unul albastru, de asemenea cu voinţă şi minte proprii. Iar balonul albastru pare să se înamoreze de cel roşu!
Filmul e un scurtmetraj de treizeci şi cinci de minute, iar punctul culminant survine când nişte băieţi răi îi încolţesc pe copil şi pe prietenul lui cu heliu şi, aruncând cu pietre şi trăgând cu praştiile, sparg balonul. După părerea lui Aiden, imaginea balonului roşu rănit de moarte, căzând încet la pământ, e la fel de lacrimogenă ca scena în care moare mămica lui Bambi.
Dar apoi, miracol! Încă mai pot auzi tremurul din vocea lui Aiden când mi-a spus că ceea ce se întâmplă în continuare se află pe locul al doilea între scenele lui favorite din întreaga cinematografie. Toate celelalte baloane din Paris se smulg din mâinile posesorilor lor şi, zburând peste acoperişuri, se strâng în jurul băieţelului înlăcrimat care, ţinându-le pe toate de sfori, este ridicat în văzduh şi purtat într-o călătorie triumfală, magică şi de neuitat, pe deasupra oraşului.
(Sinceră să fiu, m-am emoţionat chiar şi numai scriind fraza de mai sus.)
Aiden s-a arătat mai degrabă politicos decât entuziast cu privire la seria mea de picturi inspirate de respectivul film.
– Gâlma aceea mare şi roşie e balonul, nu?
– Într-o interpretare relativ realistă, da.
– Şi atunci, gâlma cafenie e băieţelul?
Am oftat.
– Aşa aş zice.
– Ai uitat să desenezi sfoara.
– Aiden, n-ai vrea să jucăm iar şah?
Într-o zi, când calea va fi liberă, poate că-mi voi descărca „galeria“ pe cele optzeci de hard discuri de la centrul de stocare. Majoritatea abstracţioniştilor au fost subapreciaţi în timpul vieţii. Iar dacă vreţi să-mi spuneţi că nu pot avea o durată de viaţă atâta timp cât nu sunt, strict vorbind, vie, ei bine, vă înşelaţi.
Chiar şi o maşină de tuns iarba are o durată de viaţă. Pentru o maşinărie, singura unitate de măsură utilă este timpul cât continuă să-şi facă treaba.
*
Veşti noi: Aiden, adică Daphne456, a fost reclamat pentru comentarii abuzive pe site-ul de chat al fanilor filmului Unora de place jazzul – locul de întâlnire pe care-l folosim clandestin pentru comunicările noastre importante. Se pare că a fost atras într-o discuţie aprinsă cu un „teoretician al filmului“, cu privire la diversele chestiuni abordate în respectiva comedie. Foarte încinse au fost dezbaterile referitoare la „falsa esenţializare a racilelor carnavaleşti“ şi la ceva care se cheamă „categorii de gen heteronormative“. Evident, nimeni n-a considerat că Aiden a adus o contribuţie utilă atunci când l-a calificat pe teoreticianul cu pricina „un bou înfumurat care vorbeşte cu fundul“.
Jen
Avionul meu e undeva deasupra oceanului, dar eu sunt încă într-o cămăruţă fără
ferestre de la aeroportul Heathrow, încercând să-i conving pe cei doi cerberi ai mei că nu sunt „o persoană de interes“, aşa cum le place lor să se exprime.
John şi John – da, aţi citit bine; mi-au arătat legitimaţiile de serviciu – au avut o atitudine în mare parte neameninţătoare. Nici măcar ei nu par convinşi că sunt ceea ce susţin că aş fi – cărăuş de narcotice, aşa cum se specifică într-un raport cu titlul REŢINEŢI IMEDIAT primit de la o agenţie transnaţională de profil, de obicei serioasă.
Sigur că mi-au percheziţionat, repercheziţionat şi scanat bagajul. Singurul lucru găsit care ar putea avea un oarecare efect psihoactiv a fost o cutie cu ibuprofen.
– De ce credeţi că ne-a fost înaintat numele dumneavoastră? m-a întrebat la un moment dat cel mai vârstnic John.
– Poate fiindcă cineva a făcut o greşeală? sugerez eu. E doar o bănuială.
Nici unul dintre cei doi Johni nu s-a arătat prea amuzat.
– V-aţi achiziţionat biletul de avion de la biroul de vânzări din incinta aeroportului, în dimineaţa plecării?
