– Ah!
– Deci, când o să te întorci, sper că amândoi ne vom fi încheiat treburile neterminate şi vom fi gata pentru pasul următor. Oricare ar fi el.
Şi apoi a slobozit un scâncet. Un microhohot de plâns. Un ţipăt scurt de durere în universul nemilos. A încercat să zâmbească, dar nu i-a reuşit. Atâta nevoie avea de o îmbrăţişare, încât era chinuitor să-l priveşti. M-am conformat şi nu i-am dat drumul decât când am auzit gâlgâitul acela stupid al lichidului prin pai.
Pe drumul spre casă, în tren, mi-am dat seama. Cine e persoana pe care o vizitează. Cu care vorbeşte. Şi de care trebuie să se desprindă înainte de a merge mai departe.
Bun, şi unde-i taxiul? Unde e idioţenia de taxi? A întârziat deja zece minute.
Când, cuprinsă de panică, telefonez la companie, dispecerul îmi spune:
– Regret, drăguţă. Nu-mi apare nici o rezervare pe numele tău.
– Dar am sunat aseară şi am rezervat o maşină.
– Nu apare în sistem, drăguţă. Pot să-ţi trimit una, dar peste cel puţin o jumătate de oră. E o dimineaţă destul de nebună.
Ies pe uşă în mai puţin de un minut, mă întorc să verific dacă am stins toate luminile şi ies din nou în stradă, scrutând traficul în căutarea unui taxi.
Chiar e o dimineaţă nebună. Pe King Street e blocaj în ambele direcţii şi mă
cuprinde o senzaţie intensă de descurajare, un val de tristeţe şi de anxietate urcând în timp de undeva, din copilărie – sursa fundamentală a dezamăgirii şi a temerilor. N-o să reuşeşti. Nu eşti bună de nimic. Cine ţi-a dat ţie dreptul să crezi că poţi fi fericită?
– Rahat cu perje! exclam în gura mare, spre surprinderea unui băieţel în uniformă şcolară, aflat lângă mine, pe trotuar.
Şi, cu o expresie urâtă, dar ferm hotărâtă, întipărindu-mi-se pe faţă, pornesc în pas vioi, târând valiza după mine în misiunea de a captura ultimul taxi neocupat din Londra.
Şi la Heathrow e o dimineaţă nebună. Unde naiba se duc toţi oamenii ăştia? La coada încolăcită care duce spre ghişeul de check-in – suntem mânaţi pe culoare delimitate cu cordoane textile şi pe cele de alături trec de mine nişte pasageri care reapar zece minute mai târziu, ca un vis care se repetă – e cineva care seamănă cu Matt; constituţie asemănătoare, înalt, brunet, oarecum arătos, cu obişnuita aroganţă avocăţească reţinută. Când drumurile noastre se intersectează
pentru a treia oară, tipul îşi dă ochii peste cap aşa cum a făcut Matt în seara în care ne-am întâlnit. Suntem prea buni pentru a fi trataţi în felul ăsta, pare el să
spună. Oare ce au toţi bărbaţii ăştia de se încruntă la mine? Sau ce am eu de-i fac să se încrunte? Nu-i răspund în nici un fel şi în scurt timp găseşte un motiv ca să-şi consulte mobilul, derulând preocupat ultimele mesaje primite.
La capătul cozii, Axel – fără îndoială un nume potrivit pentru Plecări, fiindcă
pare să provină de prin Romford⁴⁷ – insistă politicos:
– Văd că aţi printat un e-mail, doamnă, dar nu corespunde cu nimic din ce-mi apare mie pe ecran.
– Pe data de azi? Zborul către JFK? Locul 38A?
– Pentru locul 38A s-a făcut deja check-in-ul, doamnă. Îmi pare foarte rău.
– Dar e imposibil, strig, deşi ştiu foarte bine că nu e.
– Cred că cel mai bine ar fi să vorbiţi cu Martina, la biroul de informaţii.
Încerc mânia îndreptăţită; asta ar fi făcut Matt.
– Nu vreau să vorbesc cu Martina! mă răstesc cu ceea ce sper că e nivelul optim de furie controlată. Am un bilet perfect valabil. Faptul că nu apare în sistem nu e problema mea.
Axel nu e nou în meserie şi le-a auzit deja pe toate.
– Dar mă tem că este o problemă, doamnă. Biletul dumneavoastră nu este valid.
Aşa cum vedeţi, la rând în spatele dumneavoastră aşteaptă multă lume. Îi voi telefona Martinei imediat, ca s-o înştiinţez că veniţi.
Martina crede că problema e posibil să fi apărut din cauză că biletul a fost achiziţionat de o terţă persoană şi petrece o groază de timp ţăcănind la tastatură
şi exersând diverse încruntături. La un moment dat chiar îşi înfige un pix între cele două şiruri de dinţi frumoşi pentru a sugera cât e de hotărâtă să rezolve problema, deşi, din câte îmi pot da eu seama, se poate la fel de bine să-şi actualizeze profilul pe Facebook.
– Pot să mai încerc un singur lucru, declară ea, zâmbind încurajator.
Dar ştiu că are degete rapide pe taste această Martina, ce-i al ei e al ei. Tica-tica-tac. Dar tot degeaba.
– Pot să-l chem pe manager, dacă doriţi, îmi spune apoi privind peste umărul meu la coada care deja a început să se formeze.
Am un sentiment sumbru cu privire la biletul ăsta.
– Nici o problemă, îi spun. Cumpăr alt bilet. Bănuiesc că zborul nu e plin, aşa-i?
Urmează o altă tură îndelungă, aproape hipnotică, de tica-tica-tac.
– Aveţi noroc.
Mai sunt patru locuri libere la clasa economică.
– Iau unul!
