– Da.
– Există vreun motiv anume pentru care aţi procedat aşa?
– Cred că v-am explicat deja acest lucru.
Le-am explicat. De câteva ori. John şi John mă asigură acum că vor verifica toate detaliile „poveştii“ mele, cerând detaliile tranzacţiilor cu cardul de credit de la „furnizorul cardului“, adăugând că, între timp, poate aş vrea să le mai explic o
dată situaţia.
– Deci singura persoană cu care aţi vorbit astăzi înainte de a ajunge la aeroport a fost… – John îşi consultă notiţele – … şoferul de taxi?
– Exact.
– S-a întâmplat cumva să-i notaţi numele sau numărul licenţei?
– Vorbiţi serios?
John pare o idee ofensat.
– Perfect serios.
– Nu, n-am notat. Dumneavoastră aţi fi făcut-o?
– Şi nu există martori care să ateste că aţi venit aici cu un taxi negru?
– Am plătit cursa cu cardul de credit. Plata va apărea în detaliile tranzacţiilor, pe care le veţi solicita. Apropo, cât va dura până când le veţi primi, aveţi idee?
Cei doi John nu se uită unul la altul şi nu zâmbesc. Îşi cunosc meseria. Trebuie să ţin minte să le dau un calificativ înalt în sondajul de opinie care va urma, pentru felul în care păstrează o figură impasibilă.
La nesfârşit.
Bănuiesc că va dura la nesfârşit.
– Doriţi să vorbiţi cu un avocat?
Întrebarea îmi este pusă câteva ore mai târziu. Cei doi John şi-au scos jachetele şi dau semne că se pregătesc pentru ceva de durată. Am început să mă simt mai bine, fiindcă mi-am pierdut deja orice speranţă; iată un sfat bun, dacă vă veţi afla vreodată în rahat.
– Nu, mulţumesc, răspund eu.
– O? Nu credeţi că ar fi o idee inteligentă?
– Da, ar fi. Dacă aş fi vinovată de ceva.
– Veţi avea nevoie de unul când veţi fi acuzată.
– Dar asta n-o să se întâmple. Cred că deja ştim asta cu toţii.
Cei doi John se pricep de minune să păstreze aceeaşi expresie impenetrabilă.
Cumva – prin telepatie oare? – se ridică amândoi în picioare în acelaşi moment şi ies din încăpere. Lipsesc multă vreme – suficient cât să am timp să studiez îndeaproape incinta şi conţinutul ei prăpădit; biroul jupuit, cu urme străvechi de arsuri de ţigară pe suprafaţa melaminată, scaunele de birou amărâte, cu buretele din interior iţindu-se prin ţesătura rărită. O singură piesă de artă decorează
pereţii – un afiş despre virusul Ebola. Dacă aţi fi un decorator de interioare cu misiunea de a găsi mobilierul potrivit pentru „sală de interogatorii anostă“, n-aţi fi reuşit să vă descurcaţi mai bine.
Când se întorc, ceva e altfel în aerul celor doi John. Să fie oare o expresie spăsită
în privirea celui mai vârstnic?
– Vă mulţumim pentru ajutor, îmi spune el. Sunteţi liberă să plecaţi.
– Asta-i tot?
– Ne-aţi fost de mare ajutor.
– Am pierdut zborul.
Johnii fac o mutră lungă. Una care sugerează că nu dă nimeni doi bani pe chestia asta.
– Va verifica oare cineva ce s-a întâmplat? Fiindcă cred că aţi fost traşi pe sfoară.
Cred că tocmai aţi verificat la cei care se presupune că v-au trimis raportul acela ridicol şi aţi constatat că, de fapt, nu l-a trimis nimeni. Am dreptate, nu-i aşa?
Cei doi John arată de parcă şi-ar fi pierdut orice dorinţă de a mai trăi.
– Bun, ştiu că v-aţi făcut doar datoria; vreau doar să-mi spuneţi că am dreptate.
Că nimeni de la Interpol sau de la cine-o fi fost habar nu are despre raportul
acela.
