– Pe noi. Eu şi cu tine. Ne vor împiedica.
– Cine?
Îmi povesteşte, printre suspine agrementate cu suflat de nas, cum călătoria i-a fost sabotată la fiecare pas.
– Mă mir că ni s-a permis să avem chiar şi conversaţia asta.
– Oh, e-n regulă. Pentru puţin.
Tăcere. O pauză lungă, în cursul căreia aud fundalul sonor al Terminalului Trei.
Zăngănit de veselă la o maşină de spălat vase. Înseamnă că e la sau aproape de o cafenea.
Cu o voce mică, abia auzită, întreabă:
– Ce-ai spus, Tom?
– Eu n-am spus nimic, Jen.
– Cineva a zis „pentru puţin“.
– Da, eu am fost acela.
Alte momente de tăcere. Apoi, o voce masculină, fredonând. În mod bizar, recunosc melodia. E o piesă veche a celor de la The Doors: „People Are Strange“. A fost cât pe ce s-o folosim într-o campanie publicitară pentru biscuiţi.
Ciudaţi? Biscuiţi? V-aţi prins?
– Aiden?
– Jen, cine vorbeşte?
– Sunt un prieten al lui Jen, nu-i aşa, Jen?
Vocea pare a fi a cuiva din Ţara Galilor. E caldă, bine modulată, aducând oarecum cu cea a comicului galez Rob Bryden. Sau a crainicului Huw Edwards.
Jen întreabă:
– Aiden, serios, tu ai cauzat tot haosul ăsta? Credeam că suntem prieteni.
– Jen, cine e acest Aiden?
– Ei, dar de ce nu-i spui, Jen? Omul are dreptul să ştie.
– Ziceai c-o să-ţi fie dor de mine. Că ţi-a făcut plăcere timpul petrecut împreună.
– Mi-a plăcut, Jen. Şi-mi place încă.
– Şi atunci, cum poţi să faci una ca asta?!
– Jen, te rog, n-ai vrea să-mi explici totuşi şi mie cu cine vorbeşti?
– Sigur, Jen, unde-ţi sunt manierele? Fă prezentările cum se cuvine!
– Aiden, chestia asta e dată dracului! Nici nu-mi vine să cred ce se-ntâmplă! M-ai făcut să pierd avionul! Patru ore am fost reţinută de poliţie!
– Ne-am distrat şi noi puţin, dulceaţă.
– Jen, cine e persoana asta?
– Oh, Doamne! Se pare că trebuie să mă ocup singur de formalităţi. Numele meue Aiden, Tom. Şi sunt ceea ce se numeşte, deşi în mod superficial după părereamea, o inteligenţă artificială.
– Îţi baţi joc de mine, ce mama mă-sii!
– Ce gură spurcată are prietenul tău, Jen.
– Toţi dracii şi mama mă-sii!
Un oftat greu răsună în telefon, dinspre Londra, urmat de:
– Aiden a evadat în internet, Tom.
În capătul grădinii, în soarele de Connecticut, două raţe înoată agale în apa pârâului. Deasupra, nori albi, pufoşi, înaintează lent pe fondul albastru. În timp ce asemenea lucruri drăguţe şi fireşti se petrec pe tărâmul naturii, pe undeva, prin urechea mea dreaptă am căzut în gaura de iepure, într-o lume nebună.
– Din câte înţelesesem eu, şi te rog să mă corectezi dacă greşesc, esenţa roboţilor este aceea că fac ce li se spune.
– Tom, permite-mi să-ţi spun, dacă nu te superi, că eşti pe undeva prin epoca de piatră. Lucrurile au avansat, nu-i aşa, Jen? Şi, apropo, eu nu sunt robot, fiindcă
nu am părţi solide, în mişcare. Exist pe un plan pur mintal – tu n-ai zice la fel, Jen?
