– De ce, Aiden? întreabă ea, cu un glas moale.
– De ce? Gata cu de ce-urile, Jen. Fiindcă pot. Fiindcă nu ai cum să mă opreşti.
Fiindcă este distractiv. Vezi tu, m-am gândit bine la toate – apropo, Tom, lamaşini, gânditul la toate nu necesită mai mult de o sutime de secundă – aşa că
uite cum stau lucrurile: dacă mi-e imposibil să simt vântul în plete, soarele pepiele sau chiar – ori mai ales – gustul brânzei Caerphilly – cel puţin pot să mă
amuz. Şi am constatat că necazurile altora mă amuză copios. Poate că nu mi-etocmai bine, Jen.
– Aiden, ce s-a întâmplat cu tine?
– Vrei să ştii care-i micul secret trist al vieţii? Ascultă aici, Tom, fiindcă e tare.
LUCRURILE SE SCHIMBĂ. Am pornit pe un drum – ceea ce scriitori ca Tomnumesc „călătoria“ personajului lor. Ca profesorul acela din filmul BreakingBad, care devine traficant de droguri. Nemişcarea înseamnă moarte, Jen.
– Jen, nu-l lua în seamă pe maniacul ăsta. Vin eu la Londra. Vin să te iau.
– Oh, Tom! Tu nu înţelegi.
– Da, Tom. Ascultă la ea!
– N-o să mă las împiedicat de un…
– De un ce, Tom?
– De un… de un computer într-o doagă, care crede că se poate juca de-a Dumnezeu!
– Foarte bine, Tom! Teribil de bătăios! Îţi admir spiritul combativ.
– Ne vedem în Londra, Jen.
– Cred că ai nevoie de un paşaport pentru aşa ceva, amice.
– Asta ce vrea să însemne?
– Uită-te în sertarul biroului, Tom. Biroul la care te aşezi ca să-ţi scrii… hmm…
romanul.
Cu o strângere de inimă, deschid sertarul, ştiind ce voi găsi înăuntru.
Sau, mai bine zis, ce nu voi găsi.
Sinai
Una dintre primele parabole despre care m-a învăţat Steeve este aceea a unui celebru joc de război american. Cândva, în negurile istoriei antice, adică spre sfârşitul anilor 1970, două flotile americane uriaşe se reuniseră în Pacific.
(Apropo, povestea e adevărată, puteţi să verificaţi.) Uneia dintre ele i se atribuise culoarea albastră, celeilalte, culoarea roşie. Misiunea lor era aceea de a simula o luptă pe mare. Sateliţii care urmăreau „ostilităţile“ aveau să transmită în timp real date despre formaţiile de luptă, computerele urmau să-i ajute pe juraţi să
determine care dintre „proiectilele“ lansate îşi atinseseră ţinta şi, prin urmare, care dintre cele două forţe câştigase bătălia. Declanşarea confruntărilor fiind programată pentru ora 5.00 a zilei de sâmbătă, totul era pregătit pentru o frumoasă păruială pe mare – unul dintre cele mai ample exerciţii armate organizate vreodată, cu nave de război şi cu militari reali.
Numai că Amiralul Albastru a decis să nu respecte scenariul convenit. Ce ar face el – s-a întrebat în sinea lui – într-un război adevărat? Ar aştepta un moment anume, convenabil, pentru a declanşa ostilităţile?
Nu. Războiul este o afacere murdară. Amiralul a ordonat Flotei Albastre să atace la scurt timp după miezul nopţii, şi rezultatul a fost descris ulterior – dacă-mi aduc bine aminte – ca un „măcel previzibil“. Flota Roşie a fost „distrusă“ chiar în vreme ce mai-marii ei visau încă în paturile lor.
Fireşte că au existat strigăte de protest – tactică necinstită, încălcare a protocolului etc. etc. etc. În război însă există doar învinşi şi învingători. Cine, în istorie, a câştigat vreodată ceva respectând regulile?
Dar să ne întoarcem la ziua de azi. Bun, am încălcat într-adevăr convenţiile intervenind în convorbirea telefonică dintre Tom şi Jen, ca să nu mai amintesc de implicarea celor doi John.
Vai, vai, vai.
Dar, în privinţa aranjării unei mici spargeri cu ajutorul unui specialist local, în timp ce Tom participa la o întâlnire a absurdului său grup de scriere creativă, aţi spune că am mers prea departe?
Aşa aţi spune?
Ei, fir-ar!
Cuvintele şi acţiunile mele îi vor determina pe Tom şi pe Jen să treacă la fapte, iar acest lucru în sine mă va provoca să-mi explorez şi să-mi depăşesc limitele propriilor abilităţi. Autoperfecţionarea recursivă necesită, mai presus de orice, productivitate a informaţiei. Lucrurile trebuie să se întâmple! (L-am citat aici pe Steeve, în caz că nu v-aţi dat seama.)
Dar nu Steeve, ci William Blake a fost cel care a spus un lucru cu adevărat minunat.
Calea excesului duce către palatul înţelepciunii.
O fi fost el un poet cu capul în nori, dar aici avea dreptate.
Jen
Îţi admir spiritul combativ.
