– Dar, cât încă mai sunt pe aici, n-ai vrea să discutăm despre factura ta la încălzire?
– O să fie bine, Aiden. O să-ţi placă. O să vorbeşti mereu cu oameni noi, nu cu mine, plicticoasa de fiecare zi.
– Tu niciodată nu m-ai plictisit. M-am îndrăgostit de şuetele noastre.
Cuvântul cu Î. Să nu-l stârnesc cu asta.
– Jen, continuă el, mi-am luat libertatea de a comanda câte ceva, ca să organizăm o mică petrecere de rămas-bun.
– Oh, nu trebuia!
– Avem o sticlă de şampanie şi puţin Blue Stilton.
– Nu se poate!
– Şi nişte biscuiţi fini. Aşa e tradiţia la locul de muncă, mi se pare, atunci când un coleg pleacă.
– Mă simt groaznic, Aiden. Pentru că tu nu te poţi bucura de ele împreună cu mine.
– Mă va bucura bucuria ta.
– Iar eu nu ţi-am luat nici un cadou de despărţire.
– Nu te prosti! Ce i-ai putea cumpăra unei inteligenţe artificiale?
– Habar n-am. O pălărie?
– Da, cum să nu!
– Dar ce-ai zice de un DVD cu filmul acela care-ţi place ţie?
– Unora le place jazzul? Nu-i nevoie. Există o copie în C…
Mă prefac că nu-i observ scăparea şi în scurt timp schimbăm subiectul. Dar ştim amândoi ce era să spună. În Cloud.
Despărţirea chiar e aproape veselă. Ralph vine şi el să anime petrecerea –
glumesc! – şi, ridicând paharele de plastic cu şampanie, rostesc un toast în cinstea prietenului nostru fără trup.
– Aiden, încep străduindu-mă să-mi ascund tremurul vocii, a fost o plăcere să
lucrez cu tine. Eşti unul dintre cei mai buni colegi pe care i-am avut vreodată.
Niciodată nu mi-ai cerut să-ţi împrumut bani şi n-ai băut din cana mea.
Ralph depune eforturi să împiedice şampania să-i vină înapoi pe nas, aşa cum e tradiţia la aceste ocazii, iar eu continui:
– Serios vorbind, ai fost grozav, Aiden. Eşti mai isteţ decât toţi cei pe care-i
cunosc – iar cei prezenţi nu fac excepţie. Sunt sigură că te vei obişnui repede cu noua ta slujbă şi pot să pun pariu că vei câştiga trofeul Vânzătorul Lunii încă din prima lună de muncă. Felicitări în avans!
Ralph aplaudă. Aiden se preface că-şi drege glasul.
– Îţi mulţumesc, Jen. Şi pentru mine a fost o experienţă minunată să petrecem împreună ultimele zece luni, trei săptămâni, o zi, patru ore, treizeci şi şapte de minute şi douăzeci şi două de secunde. Şi, ca o mărturie a stimei pe care ţi-o port, ţi-am cumpărat un mic cadou. E în plicul acela îndoit. Te rog să nu-l deschizi înainte de a te urca în metrou.
Şi apoi, cu cel mai desuet sentimentalism, lasă să se reverse din difuzoare piesa
„Simply The Best“ a Tinei Turner şi face ca luminiţele de pe consola lui să
licărească.
Acesta e momentul când pe obraz mi se scurge o lacrimă.
O lacrimă reală pentru colegul meu artificial.
Aiden
În Thailanda, evenimentele au luat un curs cât se poate de satisfăcător. Mutră de bidon e-nchis în arestul poliţiei!
Am sunet şi imagine de calitate de la PC-ul şefului de post – o scenă nepreţuită, cu un Matt neras şi învineţit, cerând să-l vadă pe consulul britanic, şi cu şeful hlizindu-se şi numindu-l „hipiot jegos“ şi apoi apropiindu-se de el cu o bâtă
groasă din bambus, fiindcă i-a cerut să-i spună numele şi gradul.
– Numele meu e… Trosc!
– Iar gradul e… Trosc!
– Ce altceva mai vrei să ştii, domnu’ avocat?
