(alias prieten.comun@gmail.com)
OPT
Jen
Numai cei care au mers vreodată din Hamlet Gardens până la staţia de metrou Hammersmith cu o mască de Prinţesa Leia pe faţă pot înţelege cu adevărat ce toantă iremediabilă mă simt în dimineaţa asta. Masca, livrată aseară acasă prin curier, a venit însoţită de un alt mesaj de la Aiden, în care îmi scria cum pot scurtcircuita tehnologia de recunoaştere facială şi sublinia faptul că Londra are mai multe camere de supraveghere pe cap de locuitor decât oricare alt oraş din lume – poate cu excepţia centrului comercial de la Brent Cross. Dar nimeni nu pare să se uite la mine. E încă devreme şi fiecare e absorbit în propria dramă
zilnică, fie pentru a descifra sensul existenţei, fie pentru a deplânge starea liniei de metrou Piccadilly.
Va trebui să-mi scot masca după ce voi coborî în staţie – ar fi prea ciudat dacă n-aş face-o –, deşi mă tem de camerele video de acolo. Dacă voi fi observată?
Parcă îmi amintesc ce spunea Ralph odată, că azi aproape orice dispozitiv conţine cipuri de computer. Când descui portiera unei maşini moderne, fie şi numai pentru a lua un pachet de gumă de mestecat din torpedou, pe ţeavă e pompat un strop de benzină, gata pentru o eventuală pornire a motorului. Şi atunci, cât de dificilă ar fi oprirea unei garnituri de metrou în tunel?
Traficul e lejer la ora asta, dar o familiară luminiţă portocalie se apropie şi, întrun impuls de moment, îi fac semn să oprească.
– La aeroportul Heathrow, vă rog.
– În regulă, drăguţo, dar uşor cu sabia de lumină în maşină!
În clipa în care cobor din taxi – „Forţa fie cu tine, drăguţo!“ – şi intru în clădirea terminalului, am impresia că păşesc pe un platou de filmare. Sau într-un studio de televiziune. Sunt camere video peste tot. Încerc să nu mă uit drept la ele, dar, oriîncotro întorc privirea, în orice direcţie, văd câte un obiectiv. Sau unul dintre
globurile acelea de sticlă închisă la culoare, pline probabil cu echipament video.
Mi se opreşte inima o clipă când îl zăresc pe unul dintre Johni îndreptându-se spre mine…, dar nu e el. E doar un alt ins cu mutră acră, în uniformă şi care a mâncat prea multe prăjeli dimineaţa.
Îmi spun că, atâta timp cât mă mişc, sunt mai greu de urmărit, dar acum, că stau la coadă pentru check-in, mă simt oribil de vizibilă. Am citit undeva că cea mai bună modalitate de a avea un aer firesc şi deloc suspect e să te gândeşti la altceva decât la cum să faci să nu arăţi suspect. Încerc să număr din trei în trei înapoi începând de la o mie – un exerciţiu teribil de plictisitor, dar cel puţin nu vine nimeni să mă aresteze.
Când ajung în sfârşit în faţă, mi se pare mie sau angajata care îmi etichetează
bagajul şi mă întreabă dacă l-am făcut eu însămi îmi adresează un mic rânjet?
– Să aveţi un zbor plăcut, doamnă… Horncastle!
(De obicei, nu-ţi rostesc şi numele, aşa-i?)
Îmi pun geanta de mână pe banda rulantă şi trec prin detectorul de metale, acut conştientă de faptul că „agentul creator de haos“ al lui Steeve urmăreşte tot procesul şi se întreabă de ce numele meu real nu apare pe nici o listă de pasageri.
Şi n-o să-i ia mult ca să-şi dea seama.
Oare a trimis deja semnalul de REŢINEŢI IMEDIAT către autorităţile aeroportului? E mai greu să identifici un pasager pe baza unei simple descrieri –
femeie brunetă în colanţi negri şi jachetă verde, cu geantă portocalie –, dar nu imposibil. John şi John sau vreunul dintre colegii lor cercetează deja figurile celor din terminal? Iar atunci când – nu dacă – mă vor găsi, cum o să le explic ce am în geantă?
La controlul paşapoartelor, funcţionarul nu pare să creadă că Clovis Horncastle e un nume absurd – probabil a văzut el şi altele, mai ridicole – dar probabilitatea de a-mi spune: „Îmi pare rău, doamnă. Vă rog să veniţi cu mine o clipă“ e egală
cu aceea de a rosti ceea ce rosteşte de fapt, adică nimic. Îmi oferă doar umbra unui zâmbet, deşi ar putea fi la fel de bine micul dejun care-i vine înapoi.
Nu mă mai sinchisesc să intru la duty free. Stau în sala de aşteptare de la Plecări
şi încep să citesc (fără să înţeleg un cuvânt măcar) din cartea pe care mi-am ales-o pentru drum. O lună la ţară, de J.L. Carr. Deşi îi ştiu subiectul în linii generale – veteranul de război rănit; soţia dornică de iubire a vicarului; dorinţa cititorului de a-i vedea împreună –, nu-mi pot aminti dacă sfârşitul e unul fericit sau nu.
Sinai
Bacilul femelă face o altă încercare!
Bravo ţie, Jennifer Florence Lockhart! Viaţa e o luptă, iar eu te felicit pentru spiritul tău războinic. Însă nu-ţi văd numele pe lista nici unui zbor.
Verific toate liniile aeriene care au curse programate în următoarele patru ore şi iată-te… lipsă.
Concluzia: călătoreşti sub un alt nume, cu documente false.
Bravo. Admiraţia mea creşte cu un punct procentual; mă îndoiesc că masculul tolomac a putut avea o idee atât de dibace. Şi, cu un anume grad de sastiseală –
cerule mare, ce uşor e să zădărniceşti planurile unor organisme primitive ca astea! – creez un alt semnal de avertizare din partea amicului meu, Inspector-Şef Gogoriţă de la Europol. A fost identificat, la terminalul Plecări, un pasager care trebuie reţinut imediat pe baza unei suspiciuni de… ce? Narcotice iar? De ce nu!
Perechea improbabilă de ofiţeri John şi John e din nou la datorie. Un noroc pentru mine. Nici nu e nevoie să le mai furnizez o descriere completă. O vor recunoaşte de data trecută!
Dar cei doi John nu trec la acţiune. După cum se vede, s-au aşezat împreună la McDonalds la un mic dejun foarte matinal şi nu par deloc dornici să-şi lase masa ca să reia lupta împotriva traficului organizat de droguri. Ba chiar, când retrimit semnalul către telefoanele lor mobile – subliniind şi de data asta URGENT!
NECESITĂ REACŢIE IMEDIATĂ –, se uită amândoi la ecrane, apoi unul la celălalt şi pe urmă îşi văd mai departe de burgerii lor.
Iar când verific din nou în sala de aşteptare, Jen a dispărut de pe scaunul pe care stătea!
Drăcie! Aproape că devine interesant.
Tom
La Al’s Diner, îl pun la curent pe Don cu ultimele întâmplări după conversaţia cu Aiden. I-am povestit toată tevatura, atât cât am înţeles-o şi eu, iar el a ascultat cu o figură serioasă în timp ce-i relatam detaliile despre inteligenţele artificiale răzvrătite făcând prăpăd pe internet. Voiam să-i testez reacţia şi, din punctul ăsta de vedere, nu aveam să fiu dezamăgit.
