Singura persoană pe care o recunosc este prietena ei băgăcioasă.
Care n-o să ajungă la destinaţia dorită.
Jen
Mă îndrept spre poarta de îmbarcare. Trec pe lângă zeci de camere de supraveghere. Mă aştept ca dintr-o clipă în alta să simt o mână pe umăr. Sau să
aud o alarmă sunând. Doamnă Lockhart, avem de-a face cu cele mai inteligente dispozitive pe care le-a inventat omul vreodată. Cuvintele lui Steeve îmi răsună
în minte în timp ce mă apropii de punctul din care nu mai există cale înapoi.
Documentele sunt examinate încă o dată – locul e împânzit de camere video.
Funcţionarul de la ghişeu se uită la faţa mea… apoi la paşaport… şi urmează o pauză agonizant de lungă.
Privirile ni se încrucişează.
– Să aveţi un zbor plăcut, doamnă.
Cu un zâmbet mic în chip de mulţumesc – nu exagera! – încep să traversez tunelul spre avion, a cărui podea saltă uşor sub picioarele mele. Nu mă voi simţi în siguranţă decât atunci când trenul de aterizare se va desprinde de sol. Şi poate că nici atunci.
În sfârşit, mă aşez pe locul meu.
Şi abia acum, cu inima bubuind, îmi amintesc să respir.
Ingrid a fost entuziasmată când i-am schiţat planul conceput, la Café Koha.
– Deci tot ce trebuie să fac e să urc într-un avion spre Bruxelles? Cât de greu poate fi?
Când i-am explicat că va călători cu un paşaport fals – faţa ei, dar numele meu –
că e posibil ca avionul să nu decoleze şi că ea ar putea fi interogată ore întregi de doi poliţişti pe nume John şi John, s-a arătat şi mai dornică să mă ajute.
– Să-i dăm drumul, fato! Nu putem accepta ca nişte javre de roboţi din telefoane să ne distrugă viaţa. Libertatea merită să lupţi pentru ea. Trebuie câştigată cu efort. Doamne, hai că devin prea churchilliană.
Sinceră să fiu, nu sunt sigură că a înţeles pe deplin deosebirea dintre inteligenţa artificială supersofisticată care a cauzat tot haosul ăsta şi vocea din mobilul ei, care anunţă că mai sunt 400 de metri până la primul Pizza Express.
– Tot ce contează e că te duci la Douglas, care îşi lucrează singur mobila.
– Tom.
– Da, el. De patru ori într-o noapte. O dată sub un copac.
Am ciocnit paharele pentru succesul operaţiunii, deşi eram de acord că multe o puteau lua razna.
– Într-un fel, chiar sper să fiu luată la întrebări de cei doi John. O să le spun că
am minţit în serviciul celei mai de preţ cauze din câte există. Dragostea.
Şi, în clipa aceea, a început să-i tremure vocea şi i-au apărut lacrimi în ochi.
– Of, Ing!
Şi-a fluturat mâinile prin faţa nasului şi a replicat:
– Oamenii cred că sunt o babă dură şi proastă, dar nu sunt.
– Ştiu că nu eşti!
– Doar fiindcă mă văd aşa, bine organizată şi puţin repezită uneori, îşi închipuie…
Îi întind o batistă de hârtie.
– Ing, eşti o drăguţă. Fiindcă ai fost de acord să mă ajuţi. Şi o scumpete.
– Scuze, dar scumpete nu sunt. Nu mă face scumpete!
– Bine. Retrag scumpetea.
– Drăguţă, poate. Drăguţă, posibil; juraţii se retrag pentru deliberări. Uite, am distrus batista de hârtie.
Mi-au adus şampanie şi alune, dar nu orice fel de crănţănele răsuflate: alune încălzite. Dedesubt se întinde Atlanticul, zburăm – ni se spune – la altitudinea de croazieră şi am fost sfătuiţi să ne relaxăm şi să ne bucurăm de „zborul de astăzi“
spre New York, unde vom ateriza în aproximativ nici că-mi pasă. Eu, una, sunt fericită că am simţit trenul de aterizare ridicându-se şi că, în sfârşit, am plecat.
Pasagera de pe scaunul de alături, la clasa business – dintr-o privire aruncată
peste umărul ei când şi-a deschis laptopul, ştiu că lucrează pentru Citigroup – a fost o idee îngrijorată când m-am întors de la toaletă, după decolare.
