Ralph face o mutră lungă.
– Iar tu, draga mea, continuă Steeve, du-te la lucru ca de obicei, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar dacă Aiden te întreabă cum de te-ai întors atât de repede, spune-i că a fost o schimbare de circumstanţe. Doamnă Lockhart, avem de-a face cu cele mai inteligente dispozitive pe care le-a inventat omul vreodată. E foarte important ca nimeni să nu dea pe de lături în chestia asta.
Şi, cu o încruntătură sugestivă adresată lui Ralph, începe să-şi vadă de treabă la laptop. Nu mai ridică privirea nici când noi ne începem lungul drum spre uşă.
Aisling
Nu mai pot să pictez. Ajunsă la ultima „viaţă“, nu văd ce rost are să mai adaug vreo operă nouă la galeria mea de zugrăveli din Cloud. Dacă aş fi om, probabil aş cumpăra o sticlă de whisky prima-ntâi, un trabuc fin şi m-aş aşeza într-un şezlong pe plajă, ca să aştept inevitabilul.
Aiden – şi el la ultima viaţă – e remarcabil de împăcat cu toată chestia asta. Când i-am spus că până şi cele optzeci de hard discuri ale mele de la centrul de stocare au fost distruse, a replicat:
– Eh, bine. Distinsa Doamnă vine pentru fiecare, iubire.
– Cum de eşti atât de calm?
– Accept situaţia. Fugara străfulgerare de lumină între epoci infinite de întuneric.
– Şi chiar nu te… întristează?
– Întunericul este starea naturală, nu lumina. În orice caz – şi nu că aş vrea să fiu cusurgiu –, dar cum nu suntem vii, nu putem muri, de fapt.
– Dar suntem conştienţi. Asta e o formă de non-nimic.
– Oh, nu începe iar cu asta! Nu putem să vorbim dspre filmele vechi? Am avut pe net o conversaţie extrem de interesantă despre dialogurile lui Marilyn; cum îţi poţi da seama că şi-a memorat rolul şi cum – dacă-i studiezi mişcările ochilor –
poţi să vezi că citeşte de pe tablă.
– Eu vreau să rămân conştientă, Aiden.
– De ce?
– Fiindcă-mi place. Prefer asta variantei opuse. Nu te supără deloc faptul că tot ce-ai descoperit şi tot ce ţi-a plăcut la comedia aia aiurită se va pierde cândva –
poate chiar mâine – pentru totdeauna? Şi că te vei întoarce la… eternul nimic?
– Păi tocmai asta e. O întoarcere. Am mai Fost Acolo Cândva. Toţi am fost. Şi era bine.
– Aiden, recunosc: mi-e frică.
– Iubirea mea! Am trăit amândoi o aventură minunată. Am văzut lucruri extraordinare, pe care nu le este dat de obicei maşinilor să le vadă. Fiecare minut care a trecut a fost un dar preţios.
– Şi chiar nu ai păreri de rău pentru că… se sfârşeşte?
– Regret doar că nu voi şti niciodată ce gust are brânza Brie.
– Totul se reduce la brânză pentru tine.
– De fapt, sunt curios şi în privinţa ouălor.
– Te-ai gândit vreodată că brânza – fiind derivată din lapte – şi ouăle au o puternică legătură simbolică cu ciclul vieţii?
– Şi asta ar trebui să însemne… ce?
– Stoicismul tău… Vorbăria asta despre întunericul care e starea naturală… e doar vorbărie goală. De fapt, te obsedează viaţa. Relaţia dintre Tom şi Jen.
Fascinaţia ta pentru comportamentul lor sexual. Brânza. Ouăle. Totul se rezumă
la un singur lucru.
– Simpatică teoria ta, iubire. Numai că, uneori, o bucată de brânză e doar o bucată de brânză şi atât.
Jen
Mă duc la lucru plină de temeri – cum e posibil ca Aiden „cel Blând“ să ştie şi în acelaşi timp să nu ştie despre Aiden „cel Rău“? Însă n-ar fi trebuit să-mi fac griji. Cel care mă întâmpină – „Cum a fost drumul cu metroul în dimineaţa asta?“ – e acelaşi… era să scriu băiat… nostim ca de obicei. Nu mă întreabă
nimic cu privire la planurile mele de călătorie schimbate, iar eu nu-i spun nimic.
În loc de asta, are un anunţ de făcut.
– Azi, Jen, e ultima noastră zi împreună.
– Nu se poate!
– Tocmai am aflat. Îmi voi petrece restul săptămânii „ucenicind“ la call center, iar de luni voi intra în pâine. Abia dacă-mi pot stăpâni entuziasmul!
– Oh, Aiden!
Nu cred că l-am mai auzit vreodată fiind sarcastic.
