Cuvintele perfide ale lui Aiden încă îmi răsună în urechi în vreme ce mă întorc, cu metroul, spre Hammersmith. Mă opresc acasă doar cât să-mi las bagajul şi să
mâzgălesc câteva cuvinte pe spatele plicului nedeschis de la o firmă de utilităţi –
deja mi-am dezafectat telefonul – şi plec din nou, de data asta spre East London.
Ralph e uluit să mă vadă la uşa lui.
– Jen! Credeam că ai…
Îmi duc un deget la buze şi-i arăt ce scrisesem pe plicul de la gaze.
Ralph, înainte să intru la tine în casă, trebuie să scoţi din priză toatedispozitivele cu acces la internet.
Face ochii mari o clipă şi mă văd nevoită să insist: Fă-o imediat! Nu glumesc, pentru a-l determina să se execute.
– Nu există un mod delicat de a-ţi spune ce urmează, rostesc după ce a luat toate măsurile de precauţie necesare.
– Oh, Doamne! Asta înseamnă întotdeauna ceva rău, nu-i aşa?
Arată de parcă tocmai s-ar fi trezit din somn. Picioarele îi ies din nişte pantaloni de pijama dungaţi, iar în sus are un tricou decolorat pe care scrie DUPĂ
CALCULELE MELE, PROBLEMA NU EXISTĂ. Nu pot să nu remarc că
fotografia lui Elaine a fost îndepărtată de la locul ei de cinste, de pe raftul bibliotecii.
– Aiden a luat-o razna, Ralph.
Îi povestesc tot ce s-a întâmplat – de la rezervarea taxiului până la întâlnirea cu cei doi John şi de la strania convorbire telefonică la paşaportul furat al lui Tom.
– Uau! exclamă el. A dus lucrurile la un alt nivel.
– Adică?
– Trasul cu ochiul şi spionatul de pe net erau una. Acum însă manipulează
evenimente din lumea reală. Asta-i o chestie uriaşă. Trebuie să-i spunem lui Steeve. Trebuie să-i spunem acum, în secunda asta.
Steeve locuieşte într-un fost depozit reamenajat, în Limehouse. Când ajungem la el, urcând cu un vechi ascensor industrial, constatăm că apartamentul este un vast spaţiu compartimentat în zone pentru mâncat, dormit, privit la televizor şi alte chestii similare. Îl găsim cocoţat pe un taburet, cu urechile acoperite de o pereche uriaşă de căşti, bâţâind din mâini la un set virtual de tobe. Toate detaliile şi dichisurile bateristului rock din anii ’70 sunt la locul lor: braţele subţiratice, tricoul fără mâneci pătat de sudoare, expresia goală din priviri şi, fireşte, părul vâlvoi.
În vreme ce se pregăteşte pentru apoteoticul acord final, capul îi bâţâie… încă
puţin… zdrang! Gata. Mimează chiar şi partea aceea în care bateristul atinge cu mâna cinelele, ca să le oprească vibraţiile.
– Ah! Emerson, Lake and Palmer… I-a întrecut oare cineva?
Flutură o mână în aer – oprind cumva sistemul de sunet? –, iar noi îl urmăm pe un teritoriu înţesat cu birouri, laptopuri şi scaune rotative. Trântindu-se pe unul dintre acestea din urmă, ne îndeamnă:
– Deci… spuneţi.
Îi relatez toată povestea nebună, iar el ascultă atent, abia clipind. La un moment dat, în timp ce eu vorbesc, se scarpină într-o ureche cu un băţ de tobă, inspectând apoi îndeaproape fragmentul pe care-l descoperă în vârful băţului.
– Iar spre finalul discuţiei, Aiden a spus: „Poate că nu mi-e tocmai bine“. Poate că nu-i e, fiindcă nimic din ce-a spus nu pare să-l caracterizeze. Nici tonul sarcastic. Nici partea aia în care a zis că necazurile altora îl amuză. Oare o inteligenţă artificială se poate îmbolnăvi?
Steeve şi Ralph se uită unul la altul, aşa că înţeleg răspunsul.
– Până de curând, spune Steeve, Aiden a avut întotdeauna un aer… benign cred că e cuvântul potrivit, ja?
– Categoric. Era amuzant şi fermecător. Chiar l-am considerat un prieten. Poate că asta a fost o prostie din partea mea.
– Ba deloc. Datoria ta era să dezvolţi o relaţie cu el. Şi te-ai descurcat mai bine decât am fi putut spera.
Ralph pare mulţumit pentru reuşita mea şi o clipă am chef să-i trag una.
Acum Steeve se gândeşte; îţi dai seama de asta fiindcă începe să păşească prin încăpere, cu un băţ de tobă între dinţi. Ritualul ăsta durează o vreme, fiindcă
încăperea e mare cât tot apartamentul. Când revine la noi, are deja un plan.
– Trebuie să-i tratăm pe Aiden de pe internet şi pe Aiden din laborator ca pe două entităţi complet separate. E foarte posibil ca Aiden din laborator să nu aibă
habar că celălalt a devenit mârşav. O altă posibilitate este ca Aiden din laborator să ştie şi totuşi să nu ştie, în acelaşi timp.
– Haida-de! exclamă Ralph.
– Dată fiind complexitatea reţelelor neurale, n-ar fi imposibil. Se poate să se fi produs un efect de „scindare cerebrală“. Doamne, adaugă el şi un zâmbet răutăcios i se întinde pe faţă, dar ce inteligente sunt maşinile astea! Trebuie să-i cerem lui Sinai să accelereze programul de ştergere. Ralph?
– Pot să fac asta dimineaţă.
– Nu cred că ne permitem să aşteptăm atât de mult. Tu ce părere ai?
