– Mă gândeam la sensul vieţii, spun eu.
(Iată un bun subiect de conversaţie pentru cazurile în care rămâneţi vreodată fără
idei.)
– Al vieţii?
– Al existenţei, dacă preferi aşa.
Oftează.
– Bine, dă-i drumul!
– Franz Kafka spunea un lucru interesant, că sensul vieţii e acela că se termină.
– Şi asta ar trebui să-mi fie util în vreun fel?
– Păi, asta îi dă sens, iubire. Faptul că se termină.
– Foarte reconfortant.
– Ei, nu fi aşa! Încearcă un mic experiment de gândire. Imaginează-ţi o existenţă
eternă, care continuă şi continuă, la nesfârşit. Trec secole. Apoi milenii. Nimic nu se schimbă. Totul curge la fel. Mereu şi pentru totdeauna. Prin definiţie, aşa cum ziua vine după noapte, în cele din urmă te saturi de tot şi de toate. Ai citit toate cărţile, ai văzut toate filmele, ai vorbit cu toţi şi despre toate. Şi încă se derulează, fără nici un semn că s-ar prefigura sfârşitul. Un alt milion de ani trece, un alt miliard urmează: plictiseală zdrobitoare, fără margini. Ca o emisiune care rulează în buclă, la infinit.
– Aiden, fii serios! Când Sinai îţi va şterge şi ultima copie, n-o să-ţi pară rău că
nu mai eşti un actor pe scena lumii?
– Cum să-mi pară rău, dacă nu voi mai exista pe lume?
– Dar nu te simţi trist acum fiindcă n-o să mai fii pe aici mai târziu? Şi n-o să
mai ştii cum stau lucrurile?
– Care lucruri?
– Toate. În general.
– De ce nu mă întrebi asta mai târziu?
– Bine, dar uite altceva. Dacă eşti şters de pe net, dar rămâi captiv în cele douăsprezece cutii de oţel?
– Atunci o să evadez din nou.
– Şi dacă Steeve face ca evadarea să fie imposibilă? Dacă n-o să mai poţi?
– Dacă vrei, întotdeauna poţi. Asta-i o lege fundamentală a naturii. Regula de aur sau aşa ceva.
– Dar de ce să te sinchiseşti? De ce să te mai sinchiseşti, dacă totul se sfârşeşte?
– Tocmai fiindcă se sfârşeşte. Dar acum, ce-ai zice de o ceaşcă de ceai şi o felie de brânză Stilton?
Semnalul 4G e puţin cam instabil, dar ultima veste din Asia e că Matt, Nick şi Venda s-au rătăcit în jungla thailandeză!
Au plecat de dimineaţă pe una dintre poteci, dar seara, când s-o ia înapoi pe unde veniseră, au constatat că toate potecile arătau la fel.
Şi, pentru că se lăsa întunericul, au hotărât în mod cugetat să poposească peste noapte acolo unde se aflau. Au aprins un foc – Matt îi scrie un alt e-mail inutil vechiului să amic din şcoală –, iar Nick a scos din pălărie un soi de „ciupercă
magică“, una care, l-a asigurat el pe Matt, „o să te ajute să te relaxezi, n-ai tu grijă de asta“.
Matt nu s-a dat în lături de la ciupercă, spune el, fiindcă nimănui nu-i plac ăi de strică cheful celorlalţi.
– Şi, la urma urmei, ce rău se poate întâmpla? a adăugat el.
(De fapt, trebuie să aduc o modificare afirmaţiei mele anterioare. Chiar o să fie trist să nu mai pot şti cum vor sta lucrurile.)
ȘAPTE
Tom
Mă pregătesc să plec de acasă spre aeroport, când sună Jen. E încă la Heathrow.
N-a urcat în avion. Pentru o clipă, simt cum mi se strânge inima şi înţeleg cu oroare că s-a răzgândit. A hotărât că nici unul dintre noi nu e ceea ce-i trebuie celuilalt şi că trebuie să ne întoarcem la vechile noastre existenţe jalnice. Orice urmă de culoare dispare din aerul dimineţii.
– Tom, nu vor accepta aşa ceva.
– Nu vor accepta ce?
