– Sunt de acord, a spus Tucker prin telefon. Călătorește singur pentru a avea avantajul liberului-arbitru și are acoperire atât pentru comisariat, cât și pentru echipă. Este polițist, are o legitimație de membru al unei echipe de salvare, așa că e simplu să treacă neobservat în mijlocul dezastrului, iar dacă cineva îl recunoaște, poate poza în erou, spunând că a văzut dimensiunile catastrofei și s-a hotărât în ultima clipă să se alăture echipei.
Dupree a clătinat din cap, gânditor.
– Johnson, dumneata ce crezi?
– Cred că ne grăbim, mai întâi ar trebui să verificăm dacă nu cumva chiar a avut o urgență la serviciu și asta l-a împiedicat să vină. Încă mai sunt câteva lucruri care nu se potrivesc. Dar dacă ne gândim că e o nouă ocazie, atunci sunt de acord că ar putea fi…
– Da, a fost de acord Dupree. Inițial, situația lui mi-a stârnit și mie destule îndoieli. E drept că prezența în echipă îi permite să se afle în zonele calamitate, dar asta îl și constrânge; în primul rând, i-ar fi fost greu să se fofileze suficient timp pentru a comite crimele… Dar în lumina noilor informații, pare că e mai simplu decât credeam să spună că a fost ocupat în altă zonă, sau că a fost nevoie de el în altă parte. Dacă echipa se află în subordinea autorităților locale și se împarte în mai multe grupuri, mă îndoiesc că cineva știe exact ce face altcineva, în afară de colegul său, și nici el întotdeauna, pentru că Meigs e sigur că au fost momente în care cei doi s-au despărțit. Ca să dăm un exemplu, credeți că lui Phil Lorenzo, aflat acum pe drum între spitalul Charity și Superdome, i-ar fi greu să
se piardă de echipă, să zicem timp de… Cât credeți că i-ar lua să plece de la bază
până în locul unde ar comite crimele și apoi să se întoarcă?
Vocea lui Tucker a răsunat metalică, s-a întrerupt două secunde, apoi a revenit.
– Asasinatele în sine îi iau între douăzeci de minute și o jumătate de oră, cel mult o oră; știm de la martor că se mișcă repede. Ajunge, rezolvă problema și pleacă, în privința asta se potrivește cu profilul și natura oricărui ucigaș plătit; pregătește totul dinainte, însă divertismentul pare să nu-l intereseze, și oricum ar fi contrar
dorinței sale de purificare a victimelor și de a le face să pară că au murit din cauza calamității. Cu totul altceva este timpul necesar pentru a se deplasa.
Trebuie să fie destul de complicat în mijlocul haosului și să nu uităm că el a trebuit, de fiecare dată, să ajungă primul la familii, înaintea oricăror alte forțe de salvare, în ciuda tuturor impedimentelor, cum ar fi linii de comunicație căzute, drumuri distruse și impracticabile… Fără îndoială că lucrurile se pot complica destul de mult și încă tot nu știm cum își alege familiile.
Dupree nu și-a luat ochii de la Amaia cât timp au vorbit ceilalți. Ea stătea deoparte, tăcută, sprijinită, aproape susținută de peretele despărțitor. În ultimele ore, ceva se schimbase la ea. Și nu era vorba doar despre oboseală. Chipul ei era întunecat de haloul cenușiu specific celui care are discernământ; care descifrează
ceva ce le scapă celorlalți. Cât timp colegii ei au vorbit, ea a rămas nemișcată, cu privirea în podea, ca și cum și-ar fi păstrat forțele pentru un gând care o epuiza pe dinăuntru.
– Salazar, a îndemnat-o Dupree.
Ea a făcut un pas înainte și, în ciuda expresiei îngrijorate, vocea i-a răsunat limpede și fermă.
– Suntem de acord că Martin Lenx și compozitorul sunt, probabil, una și aceeași persoană.
Toți au fost de acord.
– Dar am mari îndoieli că personalitățile lor s-ar regăsi la Nelson. Da, știu că se potrivește, a spus pentru a preîntâmpina primele proteste, dar mai știu și că toate indiciile care-l vizează sunt circumstanțiale. De la Lenx avem scena crimelor, fotografiile, scrisoarea lăsată poliției. De la compozitor avem scenele crimelor și nimic altceva, ele sunt singurele piste autentice pe care ne putem baza pentru a-l prinde pe asasin. Analiza scenei crimelor ne permite să deducem cum se comportă și ce face când omoară, aceasta fiind fundația pe care trebuie să ne clădim investigația. Șase scene ale crimelor repartizate prin toată țara, plus încă
una, în urmă cu optsprezece ani când Martin Lenx și-a ucis familia. Firește că
trebuie să ținem cont de furia elementelor naturii, a uraganului, și de distrugerile provocate de furtuni, dar dacă reușim să privim dincolo de toate astea, vedem că
fiecare dintre scenele crimelor este la fel de curată și de ordonată ca prima scenă
din sala de muzică din casa aceea îndepărtată.
– Aspectul ăsta a fost deja discutat și acceptat, unde vreți să ajungeți? a intervenit Tucker ușor supărată.
Fără să țină cont de tonul imperios al agentei, Amaia a continuat:
– Vreau să ajung la faptul că Nelson, cuprins de furie, în timpul unei certe cu soția lui pe motivul orei de întoarcere acasă a copiilor, a făcut praf și pulbere salonul casei; căpitanul din Galveston a zis: „Arăta de parcă ar fi trecut un uragan“.
– Ca toate scenele crimelor, a remarcat Charbou.
Ea a dat negativ din cap.
– Nu, asta este ceea ce ne zăpăcește. Nelson a distrus tot mobilierul din salon dintr-o simplă ceartă cu soția lui și nu a fost prima dată când s-a întâmplat așa ceva. Nelson se enervează ușor, e un animal incapabil de a se controla atunci când îl cuprinde furia. E o atitudine pe care a mai arătat-o și în alte dăți, atât de multe încât soția lui și-a pierdut răbdarea, și-a făcut bagajele și a plecat. Martin Lenx a suportat ani întregi de dezamăgiri, ani de ghinion, în care nimic nu i-a ieșit așa cum își dorea el, iar pe lângă asta a mai apărut și problema copiilor neascultători, soția mult prea îngăduitoare, postul pe care și-l dorea și nu l-a primit… În plus, după cum reiese din anchetă, știm că avea datorii, casa ipotecată, în fine, lumea lui se prăbușea. În toate lunile premergătoare asasinatelor, nu a dat cel mai mic semn, nici în fața familiei, nici a colegilor de muncă, nici a enoriașilor de la biserica pe care o frecventa, că ar fi avut cea mai mică problemă. Toți cei care-l cunoșteau și au fost interogați atunci, au subliniat că era un om stăpân pe sine, educat, care se comporta ireproșabil. Martin Lenx a rămas calm și trebuie să ținem cont de asta. Au trecut multe ore de la prima crimă, asasinarea mamei lui, până la ultima, asasinarea fiului cel mare care se întorcea de la școală. În tot acest timp, el a rămas calm, în casă, înconjurat de cadavrele membrilor familiei sale, a avut timp suficient pentru a gândi, pentru a arunca totul în aer, pentru a o lua razna, dar a rămas stăpân pe situație. Apoi a mers la bucătărie, acolo unde pregătise hârtie și stilou, și a scris fără grabă o scrisoare de trei pagini, adresată parohului bisericii pe care o frecventa. Fără
greșeli de ortografie, fără rânduri scrise strâmb. Grafologii afirmă că era de un calm desăvârșit atunci când a scris scrisoarea. A lăsat-o acolo, pe masă. Restul poveștii e știut de toți. Nimic, nici cel mai mic gest al lui Martin Lenx nu a fost negândit, făcut la nervi sau mânat de furie. Nimic din ce a comis nu a fost
instinctiv sau precipitat. Și în fiecare dintre asasinatele din ultimele opt luni, modelul s-a repetat cu exactitate milimetrică.
„Crezi că sunt nebună?“, i-a răsunat în minte vocea mamei sale.
Amaia a închis ochii pentru o secundă, încercând să-și alunge din minte umbra mamei aplecându-se deasupra ei.
– Nu, o noapte nu e la fel ca alta, a spus și apoi a regretat imediat.
Dar era prea târziu, Dupree își lăsase capul ușor într-o parte și o cerceta atent cu privirea. Își dăduse seama că vorbise despre ea însăși.
– Ce vreți să spuneți, Salazar? Lenx și-a ucis familia în timpul dimineții.
– Vreau să spun că nu toate zilele sunt la fel, nici toate momentele; ordinea, momentul contează. Fiecare dintre crimele comise împotriva a șase familii, calchiate milimetric după cele comise împotriva propriei familii, nu sunt fapte per se, nu sunt entități de sine stătătoare, sunt doar repetiții ale adevăratei crime.
Cu fiecare crimă comisă, își confirmă sentința despre adevăratul obiectiv, adică
familia lui actuală.
– De ce nu i-a omorât deja? a întrebat Dupree calm, ca și cum ar fi cunoscut deja răspunsul.
Amaia a simțit din nou prezența mamei, aplecată asupra ei noapte de noapte.
