Tucker a așteptat câteva secunde, scrutând din furgonetă intrarea în casă.
– Mai sună o dată și dacă tot nimic, încercăm să pătrundem cu camera pe sub ușă.
Agentul a mai sunat de câteva ori. Atunci s-a deschis ușa celeilalte case din duplex. Un bărbat de vreo șaptezeci de ani, îmbrăcat într-o pijama cu nasturii descheiați la piept, s-a sprijinit de balustrada scării și a privit către curier.
– Băiete, mi-e tare greu să cred că vecinul meu a comandat pizza aia, a spus cu malițiozitate.
– Intră în vorbă cu el, i-a indicat Tucker.
Știa din experiență că vecinii pot fi o sursă de informații sigure.
– Păi, domnule, a spus curierul prefăcându-se că citește dintr-un carnețel, am o comandă de pizza mare, cu cantitate dublă de anșoa, măsline și capere, pentru domnul Brad Nelson, strada Tiboly, numărul 556 B. Sper că n-am greșit adresa.
Toți cei din furgonetă au chicotit și au făcut gesturi de exasperare.
Bărbatul în pijama și-a dus mâna la bărbie, de parcă ar fi vrut să verifice dacă se bărbierise bine.
– Aici e, da, Brad Nelson e vecinul meu, dar mă tem că cineva v-a jucat o farsă.
L-am văzut pe vecinul meu punându-și bagajele în mașină și mi-a spus că pleacă
în călătorie.
Curierul a oftat resemnat.
– Da, se poate, sunt niște copii care ne-au mai tras clapa de câteva ori, ar fi trebuit să ne dăm seama, oamenii nu prea mănâncă anșoa la micul dejun, a spus curierul, apoi s-a întors ca și cum ar fi vrut să plece, dar s-a oprit. Nu știți cumva când se întoarce domnul Nelson? E un client fidel și, dacă tot am adus pizza asta până aici, aș putea să i-o las la ușă, dacă revine repede…
– Nici vorbă. Mi-a zis că o să fie plecat două sau trei zile, poate chiar mai mult.
Curierul a luat un aer oficial, i-a mulțumit vecinului și s-a îndreptat spre stradă.
– Auzi, băiete, mă gândesc că mi-ai putea-o lăsa mie, dacă tot ai adus-o până
aici, așa cum ai zis, că nici eu nu cred să fie mulți clienți cărora să le placă anșoa la micul dejun.
Cei din furgonetă au izbucnit în râs. Tucker, temându-se să nu se audă până pe partea cealaltă a străzii, a reușit cu greu să-i oprească din râs.
Tucker a ieșit din furgonetă și s-a îndreptat spre mașină, în timp ce-și dezlipea de spatele transpirat bluza subțire și se lovea ritmic peste șold cu raportul de la Salazar făcut sul. „La naiba, bărbații ăștia n-au auzit de deodorant?“ Simțea nevoia urgentă de a face un duș ca să scape de duhoarea aceea, dar înainte de asta trebuia să facă ceva mult mai important. A deschis portiera, a intrat în mașină și s-a așezat pe scaunul din dreapta, lăsându-l pe Emerson să conducă.
– Bun, a zis Emerson, acum avem confirmarea că Nelson nu e în oraș și că, foarte probabil, e în drum spre New Orleans, dacă nu cumva se află deja acolo. Îl sunați pe Dupree?
– Liniile telefonice nu mai funcționează de azi-dimineață, iar sediul FBI din New Orleans a fost închis, nu mai e nimeni acolo. E greu să luăm legătura acum cu echipa și după ce va părăsi centrul de urgențe va fi imposibil.
Emerson a stat pe gânduri câteva secunde. Pentru o clipă, Tucker a crezut că
analiza ceea ce tocmai îi spusese, așa că a fost surprinsă când l-a auzit spunând:
– Subinspectoarea Salazar se înșală. Nelson este compozitorul.
Tucker s-a rotit pe scaunul ei ca să-l vadă mai bine.
– A, da? Și unde anume se înșală?
Emerson a privit-o o secundă pe agenta Tucker, care i-a făcut semn să fie atent la drum. A răspuns șovăitor:
– Mă rog, se înșală… analiza ei e greșită, a spus arătând spre hârtiile din mâna lui Tucker. Ea crede că Martin Lenx este compozitorul, dar nu este de acord că
acesta ar fi putut lua o nouă identitate, să fie Nelson.
– Deci analiza ei vi se pare greșită?
El a privit-o din nou, încurcat. Încerca să o lingușească, să-i spună că e de partea ei, dar ea…
– În fine, vreau să spun că noi avem dreptate, iar ea, nu.
– Analiza ei mi s-a părut strălucită, de o mare clarviziune. Cred că avem noroc că face parte din echipa noastră. Ați face bine, agent Emerson, să învățați de la ea; dacă aveți de gând să progresați, să jucați un rol important în FBI, învățați-vă
să nu vă mai îndoiți de ceea ce spune o femeie numai pentru că este femeie. Data următoare, gândiți-vă mai bine.
Emerson a pufnit agitat. Părea un copil pe punctul de a plânge.
– Nu înțeleg, nici dumneavoastră nu sunteți de acord cu ea.
– Diferența este că eu o respect. Puteți să mă periați cât vreți, dar dacă credeți că
mă aliez pentru a critica o femeie care e de o mie de ori mai deșteaptă decât dumneavoastră, atunci vă înșelați amarnic.
Emerson a expirat aerul pe nas și a ales să tacă, incapabil de a găsi cuvintele potrivite.
