Tucker a zâmbit din nou. Și-a scos telefonul, a căutat un contact și a apelat numărul.
– Nu fiți trist, agent Emerson. Poate că Dupree e în New Orleans, poate că
Nelson e și el în New Orleans, ba chiar s-ar putea ca Salazar să aibă dreptate, a spus ridicând raportul până în dreptul ochilor lui, însă crede-mă că noi ne aflăm la locul potrivit și în momentul potrivit.
33. Monede de argint
Washington, D.C.
Luni, 30 august 2005
Directorul Wilson s-a uitat pe fereastră la traficul scăzut de pe strada Pennsylvania, ceva normal pentru o zi de luni din august. Cu mâinile vârâte în buzunarele pantalonilor sport și cu soarele colorându-i și mai mult fața rotofeie, avea o atitudine relaxată și nepăsătoare, în contrast cu expresia severă a gurii și cu fruntea încruntată deasupra ochelarilor săi cu rame subțiri.
– Sunt singurul căruia asta i se pare o mare măgărie? a întrebat Michael Verdon din spatele biroului său.
Wilson s-a întors spre el și l-a privit cu un amestec de mâhnire și resemnare. A oftat înainte de a răspunde:
– De la măgari, măgării…
– Și e limpede că agenta Tucker e o măgăriță…
– Da, a fost de acord Wilson, dar este o măgăriță care are dreptate și am trăit destul de mult încât să știu că uneori e mai bine să-i dai o medalie cuiva ca Tucker, decât să lași să cadă capul unui prieten.
Verdon a negat scârbit, a ridicat căștile telefonului și a cerut să înceapă
convorbirea pe care o solicitase. A pus telefonul pe difuzor pentru ca și Wilson să poată auzi conversația și și-a imaginat surpriza lui Dupree la primirea unui apel telefonic din biroul directorului departamentului de criminalistică din Washington, prin intermediul telefonului fix al comandantului pompierilor.
– Michael?
Vocea lui Dupree era limpede, însă Verdon îl cunoștea bine și a simțit în ea o urmă de suspiciune.
– Aloisius, Jim Wilson e aici, cu mine. Îți spunem bună dimineața de la Washington. Îmi imaginez că în Louisiana nu e chiar atât de bună. Imaginile de la știri sunt înspăimântătoare. Se vorbește despre o mulțime de clădiri rase de pe fața pământului și de sute de morți și dispăruți. Credem că lucrurile se vor complica în următoarele ore, îngreunând mult o operațiune gen năvod.
Dupree a ascultat cu atenție și a gândit un răspuns prudent; nimic din ce îi spusese Verdon nu i se părea atât de important încât Jim Wilson să-și întrerupă
concediul.
– Michael, Jim, ce se întâmplă?
Verdon l-a privit pe Wilson și a oftat, ridicând ambele mâini. Dupree nu era tâmpit, știa prea bine că nu-l sunaseră ca să-i spună buletinul meteo.
– Dupree, circumstanțele meteorologice speciale, faptul că în prezent echipa ta e împărțită în două și acționează în două locuri diferite, plus dimensiunile catastrofei din New Orleans ne-au făcut să luăm câteva decizii.
Dupree a rămas tăcut. Numai pârâiturile liniei telefonice i-au făcut să fie siguri că legătura nu fusese întreruptă.
– Credem că trebuie să-ți dăm câteva explicații, a continuat Verdon respectuos.
Am urmărit cu mare atenție cum a avansat investigația, agenta Tucker ne-a informat…
– Am auzit bine? Agenta Tucker v-a informat pe voi? a intervenit Dupree.
– Aloisius, te rog, nu mai fi atât de defensiv și ascultă-ne, suntem prietenii tăi, a intervenit Wilson ridicând vocea.
– După cum îți spuneam, a continuat răbdător Verdon, agenta Tucker ne-a informat că ați aflat despre prezența unui polițist din Miami, Brad Nelson, în toate locurile unde au fost asasinate familii întregi și că subinspectoarea Salazar a descoperit similitudini importante între crimele compozitorului și un caz de asasinare a unei familii petrecut în urmă cu optsprezece ani.
– Văd că agenta Tucker a uitat să menționeze că, de fapt, chiar dacă Nelson a fost cu echipa de salvare în unele locuri ale crimelor, s-a întors mai repede din Brooksville și, în mod oficial, nu se află în New Orleans. Și bineînțeles că a mai uitat să spună că, deși Salazar e de părere că compozitorul poate fi un individ pe nume Martin Lenx, care, cu optsprezece ani în urmă, și-a ucis familia, nu crede că Nelson se potrivește cu profilul acestuia.
– Înțelesesem că e suspectul vostru…
– Îmi spui mie sau agentei Tucker?
– Aloisius, pentru Dumnezeu! a spus Wilson pe un ton rugător.
– Nelson este suspectul nostru, dar toate indiciile sunt circumstanțiale; urmează
să-l interogăm pe colegul său din echipa de salvare și să avem confirmările pe care i le-am cerut lui Tucker la șase dimineața. Încă nu am primit raportul, dar văd că voi l-ați primit.
– Tucker zice că, deși a încercat, i-a fost imposibil să ia legătura cu tine.
– Altceva? a întrebat Dupree pe un ton dur, din care răzbătea nerăbdarea.
Wilson l-a privit pe Verdon și a dat afirmativ din cap, era evident că Dupree simțise că situația era complicată, așa că nu mai avea nici un rost să tot amâne.
– Agenta Tucker a vorbit cu soția lui Nelson, a spus Verdon dintr-o suflare, supărat.
– Cum?
Nu era o simplă întrebare, nu ținea de atitudinea pe care o adoptase în timpul convorbirii, întreba cum de îndrăznise.
