„împușcăturile la foc automat“ ale dumneavoastră, deocamdată nu știm nimic de așa ceva.
Johnson l-a privit surprins. A făcut câțiva pași până a ajuns în fața coordonatorului, iar acum erau despărțiți numai de pupitrul de comandă. I-a citit numele pe plăcuța de pe masă. Bernard Antée.
– Ascultați-mă bine, domnule Ante.
– Antée, l-a corectat acesta, fără să se sinchisească să-l privească.
– Uitați-vă la mine, domnule Antée, i-a cerut Johnson.
Coordonatorul l-a privit iritat, cu bărbia ridicată.
– Spuneți, i-a zis enervat.
Păstrându-și calmul, Johnson s-a mai apropiat puțin și s-a aplecat în față, obligându-l pe coordonator să facă același lucru; apoi i-a șoptit la ureche:
– Suntem aici pentru a vă ajuta. Căutăm un ucigaș, un monstru care se va ridica dintre ruinele acestui oraș pentru a-i ucide în propria lor casă pe toți membrii unei nefericite familii, după ce au avut norocul de a supraviețui catastrofei. Și da, vor fi împușcături la foc automat, una după alta, o să le zboare creierii, unul câte unul, inclusiv copiilor, timp în care ceilalți vor fi obligați să vadă toate astea.
Știu că situația nu vă amuză, dar n-aveți dreptul să credeți că pe mine da. Nu sunt împușcăturile mele; vor fi, dacă nu reușim să intervenim, împotriva unei familii care nu are altă vină decât că a supraviețuit dezastrului, fără să știe că
asasinul atât aștepta pentru a o executa.
Când Antée a ridicat capul, fața lui era răvășită. L-a privit pe Johnson și a încuviințat, fără să mai scoată vreun cuvânt.
35. Curățenie
New Orleans, Louisiana
Martin alesese hotelul acela pentru că toaletele nu aveau ferestre. Fiecare toaletă
fusese construită ca o cameră separată între dormitor și peretele holului interior, iar singura lor legătură cu exteriorul era o mică aerisire, pe care a astupat-o cu prosoape ca să nu mai audă vuietul ca de tubă al vântului ce făcea să vibreze conducta de fier. Era aproape douăsprezece ziua când s-a hotărât să deschidă ușa refugiului său. Ușa de sticlă a balconului cu vedere la stradă dispăruse, iar odată
cu ea, toate obiectele din cameră, inclusiv patul. Mai rămăsese numai tăblia prinsă în perete și o aplică de citit. Tavanul fals era distrus, o parte din structura de susținere încă mai atârna printre cablurile de curent galbene. Vântul încă
bătea cu putere, dar nu mai putea fi considerat un uragan. Făcând slalom printre grămezile de moloz, s-a dus în fața găurii din fațadă, acolo unde înainte fusese fereastra. Balconul încă mai avea balustradă, dar obiectele căzute peste ea o strâmbaseră în mai multe locuri. Martin s-a hotărât să nu riște. A privit orașul sprijinindu-se de canatul ferestrei. Cerul, deși încă întunecat la est, dădea semne că se va însenina treptat. Ploua mult mai ușor și nivelul apelor începuse să scadă.
De ceva vreme, auzise prin stația pe care o avea la el că elicopterele pazei de coastă de la baza Sikorsky se pregăteau de zbor. Trebuia să se grăbească. S-a întors în baie, a aprins lanterna și a îndreptat-o spre oglindă pentru a-și verifica ținuta. Și-a dat jos tricoul de bumbac pe care-l purtase până atunci. A deschis, din instinct, robinetul chiuvetei, care a horcăit mai întâi, apoi a scos un șuierat.
Încă din zori, la robinet mai curgea doar un amestec maroniu de apă și pământ, iar de ore bune nu mai curgea nici măcar lichidul acela. Ca să se spele, a folosit apa dintr-una dintre sticlele pe care le avea în valijoară; s-a spălat pe dinți, pe față și și-a umezit părul tuns scurt la ceafă, ca al pușcașilor marini. A scos din geantă o cămașă curată, călcată impecabil, a îmbrăcat-o și și-a băgat-o în pantaloni, înainte de a-și strânge cureaua. Și-a verificat ținuta, netezindu-și hainele până când s-a declarat mulțumit. Înainte de a-și lua valijoara, și-a prins la piept, în partea stângă, ecusonul de identificare, asigurându-se că insigna se
vedea foarte bine.
A zâmbit când a trecut prin dreptul a ceea ce fusese recepția hotelului. Apa îi ajungea până la genunchi, dar putea să meargă fără probleme. În holul de la recepție nu mai rămăsese nimic, pur și simplu. Ca și cum un aspirator imens ar fi tras tot ce fusese acolo.
Nu tu uși, nici ferestre, nici zone de acces, nici lumină electrică. Tavanului îi lipseau toate plăcile de ghips, iar fâșiile argintii de bandă izolatoare atârnau ca niște betele de Crăciun, trosnind ca iasca în bătaia vântului.
A ieșit din hotel și a mers cu atenție până în mijlocul străzii pustii, acolo unde firmele, panourile publicitare și bucățile de fațadă pe jumătate desprinse, atârnând deasupra trotuarelor, nu mai reprezentau un pericol. Ploaia încetase. A înaintat anevoios pe strada Esplanade. Mai mulți copaci din apropiere de Cabrini, inclusiv arborele uriaș de la cafeneaua Degas, nu rezistaseră furtunii.
Zăceau prăbușiți la pământ, ca niște războinici învinși. Aerul purta un amestec de izuri, de la cel de ozon până la o mixtură umedă de mucegai, ciment proaspăt, lemn putred și noroi negru. Mici roiuri de țânțari începeau să apară la suprafața apei, iar Martin știa că atunci când avea să răsară soarele, duhoarea de mlaștină
avea să fie insuportabilă. A scos din buzunar harta orașului, pe care o împăturise în așa fel încât să poată vedea dintr-o singură privire întreg itinerariul, subliniat cu atenție, pe care-l avea de parcurs.
La depărtare, a văzut câțiva oameni uitându-se pe ferestre, ieșind în stradă și privind în jur, ca niște astronauți ce tocmai aterizaseră pe o planetă necunoscută, ostilă și cu atmosferă total diferită. Se mișcau lent, privind lung la distrugerile din jur, ca și cum ar fi vrut să se convingă că într-adevăr calamitatea trecuse. Se priveau unii pe alții și ridicau din umeri, ca și cum ar fi suferit de o mahmureală
colectivă, gesturi de dezolare pe care Martin le cunoștea foarte bine. Nu a ținut cont de câteva chemări în ajutor ale unor oameni care începeau să iasă din starea de șoc.
– Hei, prietene, poți să ne dai o mână de ajutor?
Și-a lăsat capul în piept, prefăcându-se că nu a auzit.
A mers printre grămezi de moloz, saltele, piese de mobilier, ziduri surpate, copaci prăbușiți. De două ori a trebuit să devieze cu două străzi de la traseu din cauza firelor de curent electric care zăceau în apă, căci chiar dacă știrile care-i
parveneau prin stație spuneau că încă nu era curent electric în cea mai mare parte a orașului, când a trecut pe lângă câteva cabluri căzute, a auzit zumzetul descărcării electrice și la cele întinse pe pământ a văzut cum scoteau scântei. I-a luat mai mult de o oră până să ajungă la destinație.
Clădirea se înălța pe o fundație solidă, de ciment, ceea ce, probabil, îi făcuse pe proprietari să rămână în casă pe durata uraganului. Accesul în casă se făcea pe niște scări laterale, care comunicau între ele printr-o mică terasă. A urcat opt trepte și s-a așezat ca să-și golească cizmele de apă, uitându-se scârbit la pantalonii mânjiți cu zoaie negre până aproape la talie. Uluit, a privit în lungul străzii. Pe suprafața domoală a apei apăruse o porțiune înspumată, purtată de curenții subacvatici. Nu avea sens, dar într-adevăr nivelul apei creștea, deși logic ar fi fost ca acolo să fi scăzut deja. Și-a scos batista și a încercat, fără succes, să
șteargă zoaiele îmbibate în pantalonii care i se lipeau de piele, ca și cum ar fi avut o textură cleioasă. Pe lângă faptul că-l incomoda, toată mizeria aceea îl scârbea. Era un bărbat dichisit; poate că munca lui era direct legată de distrugere, dar Martin știa că în acele momente de haos total, de derivă incontrolabilă, când totul în jur era murdar și dezgustător, înfățișarea lui spilcuită însemna o grijă
atentă față de victime, o judecată limpede, solicitudine și atenție, și toate acestea făceau să le dispară isteria inițială, pentru ca apoi să se predea fără cea mai mică bănuială.
A apăsat butonul soneriei, care i-a confirmat că nu era curent electric. Butonul a revenit, cu un ușor scârțâit, în poziția inițială. Nimic altceva. Martin și-a calmat respirația, ca un actor care se pregătește să intre în scenă. A bătut în ușă și bătăile au răsunat înăuntrul casei. Imediat au început și șoaptele, vocile gâtuite, spaima adunată în gâtlej, o notă de speranță și de teamă. A auzit îndemnurile la calm, cineva a țistuit, cerând să se facă liniște. Martin aproape că l-a văzut ducându-și două degete la buze. Când i s-a deschis, ușa s-a înțepenit puțin în podea, iar prin deschizătură a apărut țeava unei arme. Folosindu-se de una dintre tehnicile scoase din manualul comis-voiajorului perfect, cel care în anii ’50 străbătea toată
țara aprovizionându-le pe doamne cu aspiratoare și seturi de oale, a făcut un pas în spate, exact în momentul în care ușa s-a deschis. Fără să facă nici o mișcare în plus, a observat cum bărbatul îl scruta neîncrezător. A zâmbit exact cât trebuia și și-a dus arătătorul la ecusonul prins de cămașa murdară, făcându-l pe bărbat să-și îndrepte atenția într-acolo, apoi a întrebat:
– Familia Sabine?
A așteptat cele trei secunde cerute de manual, după care a auzit exclamațiile de ușurare.
– Oh, Dumnezeule! Mulțumesc Ție, Doamne! Cât de repede ați venit!
