Martin nu s-a mișcat din loc tot timpul cât bărbatul s-a chinuit cu ușa înțepenită
în podea, în încercarea de a o deschide suficient pentru a-i face loc să intre și totodată să observe că o parte din acoperiș și din peretele din spate fuseseră luate de furtună, lăsând ploaia să intre în casă. Dușumeaua îmbibată de apă începea să
se umfle, podelele se unduiau din loc în loc, conferind încăperii o aură de miraj.
– Sunteți bine cu toții? a întrebat Martin, cu adevărat interesat.
– Slavă Domnului, suntem bine cu toții, câteva vânătăi și răni ușoare. Cred că
Jana are încheietura ruptă, a spus arătând spre o adolescentă care stătea pe jos, strângând o pătură în jurul ei de parcă i-ar fi fost frig. Dar casa, casa este distrusă, a spus bărbatul, în timp ce îndepărta cu vârful piciorului obiecte căzute, frunze și crengi venite de afară, așchiile și cioburile rămase de pe urma a ceea ce fuseseră bunurile lor.
S-a uitat la Martin, iar acesta, în fața atitudinii lui întrebătoare, a rămas nemișcat pe scara exterioară, aruncând doar o scurtă privire spre revolverul pe care gazda îl uitase în mână.
– Of, firește, scuze, a spus căutând din privire o suprafață pe care să lase arma.
A observat o măsuță plină de moloz, pe care l-a îndepărtat dintr-un singur gest al mâinii și a lăsat revolverul acolo. Martin a intrat în casă plin de seriozitate, încrezător, și i-a privit, unul câte unul, pe toți membrii familiei, care, ca și cum ar fi ascultat de o chemare divină, se adunaseră cu toții acolo. Cu vârful cizmelor a îndepărtat resturile, suficient de mult încât să-și poată lăsa jos valijoara. S-a aplecat ca să o lase și din aceeași mișcare a pus mâna pe arma lăsată de bărbat.
– Acesta este revolverul Smith&Wesson, cumpărat în anul 2000; nu mai aveți nici o altă armă în casă, corect?
– Nu, a răspuns bărbatul, și în vocea lui s-a strecurat, poate, o ușoară notă de neliniște.
Martin a zâmbit.
36. Dependență
Centrul de urgențe Marina Tower
New Orleans
Dupree a urcat din două în două treptele care duceau de la biroul șefului pompierilor până la centrul de urgențe 911.
În mintea lui răsunau cuvintele lui Michael Verdon, care s-a oferit, ca și cum ar fi fost un privilegiu, să ascundă informația. Neatent până într-acolo încât nu-și dăduse seama că pentru Dupree ascunderea faptelor față de cineva nu însemna altceva decât că accepta trădarea pe care i-o vindeau drept eficacitate. A mers în sala de ședințe pe care o foloseau drept centru de comandă; era pustie, cu siguranță că avea să-și găsească colegii la centrul de urgențe.
Amaia stătea lângă coordonator și ajutorul său, avea căștile în urechi și asculta cu atenție, în timp ce citea pe monitor clasificarea apelurilor de urgență.
Dupree a intrat în sală și a trebuit să meargă până unde se afla ea și să bată cu degetul în monitor pentru a-i atrage atenția.
– Salazar, vino cu mine, i-a spus și a luat-o înapoi spre ieșire.
Dupree a intrat în sala de ședințe, s-a dus la ferestre și a început să smulgă hârtia de pe ele, rupând-o în fâșii lungi, până aproape de tavan. Amaia a intrat după el, a închis ușa și câteva secunde nu a făcut altceva decât să observe cum șeful ei dezvelea ferestrele. S-a întors spre ea, extrem de serios, aproape nervos, s-ar fi putut spune.
– Salazar, cred că ar fi bine să iei loc.
Ea a rămas nemișcată, cu ochii la el. Poate pentru a o încuraja, Dupree s-a dus la masă, a luat două scaune, s-a așezat pe unul și i-a făcut semn să se așeze și ea pe
celălalt. Amaia s-a oprit în fața lui.
– Tocmai am fost în sala de urgențe; cred că nu mai e nevoie să vă spun că
uraganul a provocat daune mult mai mari decât se prevăzuse inițial. Cea mai mare parte a orașului a rămas fără curent electric și fără apă, și chiar dacă orașul nu este devastat în totalitate, pentru că centrul uraganului a trecut prin estul orașului, știm că în zonele de coastă valurile ating șase metri. Elicopterele pazei de coastă și-au reluat zborurile, iar orașul văzut de sus oferă o imagine dezolantă, iar dezolant nu este un adjectiv pe care ei să-l folosească cu ușurință.
French Quarter a rămas întreg, dar alte cartiere au fost devastate. West End este inundat și primele informații vorbesc despre cabluri de curent căzute și persoane refugiate pe poduri. Operațiunea Năvodul se va complica destul de mult față de ceea ce gândiserăm noi. Am nevoie ca întreaga echipă să dea un randament de 100%… A făcut o pauză în care și-a lăsat privirea în pământ pentru o secundă.
Salazar, mi-au transmis de la Washington că a sunat mătușa dumneavoastră din Navarra. Îmi pare rău că trebuie să-ți dau vestea asta: tatăl tău a murit ieri-dimineață.
Amaia a inspirat adânc, avea nevoie de tot aerul din încăpere, de tot aerul din lume. Dupree a plecat din fața ei, s-a dus din nou la fereastră și a tras de ivăre până s-au deschis. Geamul, un dreptunghi îngust și înalt până aproape la tavan, s-a deschis luând cu sine resturi de bandă izolatoare care au scrâșnit când au fost smulse de la locul lor.
A intrat un aer umed și sărat, ca și cum marea s-ar fi aflat la ușă, iar curentul de aer a învârtejit fotografiile de pe masă, aruncându-le pe podea, cu fața în jos.
Amaia a rămas cu privirea la ele, ca și cum încă ar mai fi simțit ce orori reprezentau toate acele imagini.
Câteva secunde, Dupree s-a uitat la ea fascinat, apoi a străbătut încăperea până la ușă.
– O să aștept, împreună cu restul echipei, în sala de urgențe. Dacă totul decurge conform așteptărilor noastre, apelul trebuie să fie făcut în curând. Dacă vă
hotărâți să nu mai veniți cu noi, am să încerc să vă găsesc un mijloc de transport până la baza Lakefront. Din ultimele informații am înțeles că pușcașii marini au împrumutat avioanele lor pentru evacuarea personalului FBI rămas în oraș. Când ajungi pe un aeroport deschis, noi îți oferim un bilet de zbor ca să te poți întoarce acasă.
Amaia l-a simțit pe Dupree când a trecut pe lângă ea, a simțit că s-a oprit o clipă
și a întins mâna spre ea, aproape să o atingă, dar s-a oprit în ultima clipă. L-a auzit ieșind din sală și închizând ușa după el. S-a aplecat și a luat una dintre fotografii, cea care se oprise chiar la picioarele ei. A contemplat-o câteva secunde, a împăturit-o în două, apoi încă o dată în două și a pus-o în buzunar.
37. Tatăl nostru
Elizondo
Amaia a inspirat mirosul puternic de unt topit. Îi plăcea mai mult decât cel de zahăr ars, care la cea mai mică neatenție ardea ca focul și mirosul se îmbiba în haine și în păr, de unde nu mai dispărea; sau decât cel de făină, fals domol, cu izul său primar și de prospețime, dar la fel de asfixiant ca aerul dintr-un mormânt. L-a privit pe tatăl ei care frământa foitajul și a simțit cum inima îi bate mai repede. Din radioul veșnic pornit în timp ce munceau răsuna un vals de Strauss. El i-a zâmbit când a văzut-o, iar fetița a încercat să-i întoarcă zâmbetul, dar nu a reușit. L-a privit cu ochii ei mari și triști, întrebându-se cum să-l abordeze. Cum să-i spui cuiva pe care îl iubești ceva ce știi că-l va face să
sufere? În timp ce-și căuta cuvintele, s-a uitat la spatele lui: părul tuns scurt la ceafă, brațele frământând aluatul cu mușchii contractați. Ca și cum s-ar fi privit de sus, a văzut o fetiță de nouă ani, oprită în spatele lui, căutând niște cuvinte pe care o copilă nu ar fi trebuit să le știe. Îl iubea atât de mult, atât de mult… A auzit muzica, accelerarea bruscă a valsului, imperial, elegant și atât de nepotrivit pentru a vorbi despre frică. Și-a mușcat buzele, un gest visceral de reținere, și a știut că nu-i va spune, pentru că dacă avea să o facă, atunci el nu ar mai zâmbi, ar opri radioul și undele valsului ar dispărea, locul său fiind luat de trosnetele din cuptoare și de zgomotul picăturilor de apă lovindu-se de cazanul din oțel, căzând din robinetul care nu se închidea bine. Hotărârea luată i-a provocat o durere adâncă în piept, care a făcut-o să-și închidă ochii ca să nu-l mai vadă. Printre gene i s-a scurs o lacrimă ce a coborât tăcută și grea de-a lungul feței, exact în momentul în care tatăl ei s-a întors zâmbitor spre ea.
