Dupree a înțeles. Compozitorul își acoperise foarte bine urmele, asigurându-se că nimeni nu o să-i stea în cale, numai că de data aceasta mersese puțin prea departe.
Dupree le-a cerut să înainteze, apoi le-a făcut semn că asasinul încă ar putea fi înăuntru.
Charbou a bătut în ușă.
– Poliția din New Orleans, deschideți! a strigat, lipindu-se de perete.
Au ciulit urechile. Nimic.
A fost rândul lui Bull să strige:
– Poliția din New Orleans, plecați de lângă ușă, o să intrăm!
Dar nu au făcut așa. Charbou a tras în broasca ușii, apoi s-a lipit din nou de perete, în timp ce zarul de metal a sărit de la locul său și s-a învârtit pe unul dintre șuruburi, împrăștiind așchii din lemnul ușii. Aerul s-a umplut de miros de praf de pușcă și de pin ars, în timp ce ecoul împușcăturii se îndepărta pe deasupra apelor. Ușa s-a deschis încet, cam de o palmă, până a rămas înțepenită
în podea.
Bull a strigat din nou:
– Poliția, plecați de lângă ușă, o să tragem.
Dar nici de data aceasta nu au făcut cum au zis. Bull a izbit cu umărul în ușa care s-a mai deschis puțin, dar nu de tot. S-a lăsat pe vine, acoperindu-și partenerul, ceea ce i-a permis lui Bill să salte peste el și să se lase în genunchi, cu pistolul ațintit spre oricine s-ar fi aflat înăuntru.
Mirosul înțepător de praf de pușcă și cel de pin ars au fost înlocuite imediat cu cel de moarte recentă. Izul metalic al sângelui vărsat, răsuflarea suspendată
deasupra gurii morților, picăturile de transpirație sărate și lacrimile uscate pe piele, lăsând specificele cercuri albe, urina și fecalele groazei în fața unei morți violente.
Celor doi polițiști din New Orleans nu le-a luat mai mult de câteva secunde pentru a constata că nu mai era nimeni în micuța locuință. Atunci au intrat.
Peretele din spate al salonului se prăbușise aproape în întregime, așa că din ușa de la intrare se putea vedea terenul de pe strada din spatele clădirii, cu panoul publicitar la firma Suministros Jefferson dărâmat și mototolit între stâlpii care-l susținuseră. Din apă, se ițea imaginea galben cu negru a celui mai mare utilaj, prăbușit și distrus.
Mobilierul camerei era înghesuit într-un colț. Poate că fusese adunat chiar de către familie, în încercarea de a acoperi gaura din peretele din spate, însă Dupree a marșat pe ideea că fusese mâna compozitorului; apartamentul era foarte mic și piesele de mobilier i-ar fi îngreunat punerea în scenă, avea nevoie de spațiu suficient pentru a-și întinde victimele pe jos. Membrii familiei erau poziționați paralel cu ușa de la intrare, capetele lor erau îndreptate spre lacul Pontchartrain, iar picioarele spre Mississippi, chiar dacă acum apele lacului și râului ajunseseră
peste tot.
Amaia a rămas nemișcată și pentru o secundă a fost din nou fetița desculță, cu tălpile reci pe marmura unui salon de dans. Și-a coborât privirea spre cizme, ca să fie sigură că nu stă într-o baltă de sânge negru și în mintea ei a răsunat cu limpezime dangătul clopotelor. Camera era atât de mică încât din doi pași a ajuns la cadavrul cel mai apropiat de ușă. Un băiețel, scund, plăpând. Era sigură că ar fi trebuit să aibă unsprezece sau doisprezece ani, conform preferințelor compozitorului, dar abia împlinise zece. Purta un tricou negru și auriu cu New Orleans Saints și plânsese mult, fața încă îi era umedă de lacrimi și de muci, iar
ochii, care nu i se închiseseră de tot, aveau pleoapele atât de roșii încât păreau pictate.
„Un copil nu cu mult mai mare decât mine.“ A închis ochii pentru o secundă, i-a strâns cu putere, încercând să-și șteargă din minte gândul acela absurd. Însă după
ce i-a deschis și și-a lăsat din nou privirea asupra cadavrului, a observat că
sângele scurs din creștetul capului spart de împușcătură formase o mică baltă
care ajungea până la picioarele ei. S-a lăsat pe vine lângă corp și l-a cercetat cu atenție timp de câteva secunde. S-a convins că nu mai avea în el nici urmă de viață, conștientă, într-un mod primitiv, aproape animalic, că asista la ceea ce credincioșii numesc desprinderea sufletului de trup.
Mirosul era atât de puternic, încât până și Johnson s-a simțit obligat să verifice pulsul fiecărui corp. S-a apropiat apoi de ea și, contrariat, a dat negativ din cap.
– Trebuie să fi trecut pe lângă el; cadavrele nu prezintă nici un semn de rigor mortis, dimpotrivă, încă sunt calde.
În timp ce Bill și Bull cercetau restul clădirii, Dupree a așteptat până când Johnson a făcut un set de fotografii, înainte de a trece la îndepărtarea obiectelor de pe cadavre, cele mai multe fiind luate dintr-o debara, inclusiv o veselă veche.
Au luat probe de sânge, chiar dacă știau că nu au cum să le trimită la laborator până nu se linișteau lucrurile. Cu toate astea, au etichetat și au cules probe cum scrie la carte. Johnson a văzut vioara atârnând deasupra lor. În ciuda eforturilor compozitorului de a o face pierdută printre dărâmături, strălucea cu un luciu ca de sicriu, care i s-a părut sinistru lui Dupree, producându-i o stare nervoasă pe care a reușit cu greu să și-o stăpânească, strâmbându-și gura, gestul acela atât de caracteristic pentru el. De afară ajungeau până la ei vocile lui Bull și Charbou, cei doi băteau la uși și le strigau proprietarilor să deschidă. În toată nebunia creată de asasin, vocile lor au adus contactul necesar cu realitatea.
Fără îndoială, locuința aceea era cea mai sărăcăcioasă dintre toate prin care trecuse compozitorul. Și-a amintit că Bill și Bull, în dimineața trecută, la secția de poliție din Districtul 8, prevăzuseră ce fel de familii vor rămâne acasă pe durata uraganului. Mica sufragerie, în care intrai direct de afară, ocupa toată
lățimea locuinței și de acolo aveai acces la dormitorul părinților și la bucătărie.
Nu era curent electric și toate geamurile erau astupate cu scânduri prinse de canat pe interior. O altă ușă dădea spre un hol îngust ce asigura accesul la o baie minusculă și la alte două dormitoare, la fel de neîncăpătoare, unul pentru băieți
și celălalt pentru fată și bunică. Unul dintre pereți era plin de postere cu trupe de muzică, un altul era decorat cu o etajeră pe care erau așezate o carte de rugăciuni și o cruce cu baza de lemn. Amaia a trecut prin toate acele mici încăperi, ocupate aproape în întregime de mobilierul care le făcea să pară și mai minuscule. A cercetat fiecare încăpere la lumina lanternei. În condițiile date, erau destul de aranjate. În bucătărie, o masă mare lipită de perete avea două scaune la un capăt și altele băgate sub ea și în jurul ei. Amaia și-a zis că atunci când mâncau o mutau în mijlocul bucătăriei. Chiuveta era goală, se vedeau doar niște stropi de noroi, rezultați din deschiderea robinetului. A verificat frigiderul care încă mai păstra o temperatură scăzută. Era destul de multă mâncare, frumos aranjată și împachetată. Ușa de la baie atârna, smulsă din balamale, iar partea de sus a canatului se prăbușise sub presiunea vântului. Cada era plină cu apă destul de curată, familia fusese prevăzătoare, mai umpluse și o găletușă de plastic, precum cele cu care se joacă copiii pe plajă. Două recipiente, unul cu gel, celălalt cu șampon, pentru toți membrii familiei, rămăseseră la locul lor pe un colț al căzii.
Însă fereastra șubredă de deasupra nu rezistase furtunii, atârna înăuntru și desprinderea ei făcuse să cadă în apa din vană rumeguș și praf negru lăsat de cari. A ridicat capacul veceului și a simțit mirosul de urină. A lăsat capacul la loc și raza lanternei a căzut pe un obiect care părea de sticlă la o primă privire, aflat în spatele veceului. S-a aplecat și și-a dat seama că era vorba, de fapt, despre ambalajul unui pansament hidrofil. Când a ieșit din baie, ceva a reținut-o în zona pulpei. Un cui ieșea cinci centimetri din canatul distrus al ușii. S-a aplecat pentru a vedea cât de rău se rănise, însă spre surprinderea ei și-a dat seama că își zgâriase numai pantalonii de camuflaj. A îndreptat din nou raza lanternei spre cui și atunci a înțeles de ce se așteptase să aibă o zgârietură. Pe cui erau pete de sânge. Și nu doar pe cui; s-a uitat mai atentă la podeaua întunecată și a avut impresia că pe alocuri lucea întunecat. A revenit în sufragerie, acolo unde Johnson și Dupree continuau să stea aplecați deasupra cadavrelor.
– E rănit vreunul dintre membrii familiei? Cel mai probabil la picior, deasupra gleznei sau pe gambă. Trebuie să fie o zgârietură adâncă, cu sângerare abundentă
și care a trebuit să fie pansată.
Au îndepărtat câteva obiecte și au ridicat manșetele pantalonilor. La femei nu a fost cazul, purtau rochii de vară.
Au privit-o dând din cap că nu, iar ea le-a explicat:
– Furtuna a smuls fereastra și ușa de la baie. Vântul a fost atât de puternic încât a
scos canatul de la locul lui și un cui a ieșit în afară cel puțin cinci centimetri.
Cineva s-a zgâriat în el, cineva care apoi s-a pansat și a avut grijă să șteargă