petele de sânge de pe jos, le-a spus, conducându-i în micul hol care oferea acces la dormitoare și baie.
Johnson a frecat sângele uscat cu un bețișor pe care l-a pus bine imediat, în timp ce o privea cu însuflețire pe Amaia.
– Vă dați seama cât de importantă este asta?
Amaia s-a gândit o clipă, nu era atât de sigură precum Johnson.
– Nu știu…
– Cum adică? Este ADN-ul ucigașului.
– Da, a admis ea. Probabil, dar mă întreb de ce a început brusc să facă tot soiul de chestii ciudate.
– Chestii ciudate… cum ar fi? a vrut să știe Johnson.
– Că l-a interesat mai mult punerea în scenă, atenția acordată cadavrelor, decât să
șteargă orice urmă a trecerii sale pe aici, ceea ce e contrar cazurilor anterioare.
Mobilierul din salon e înghesuit într-un colț pentru a face loc cadavrelor. A făcut X-ul de la FEMA pe ușă și e pentru prima dată când face așa ceva, deși și celelalte locuri ale crimelor au făcut parte din zone devastate de catastrofe.
– Trebuie să admitem că nici una nu a fost atât de mare ca aceasta, în plus e vorba de un loc mult mai urban, a remarcat Dupree. Primul unde există vecini atât de apropiați și primul într-o locuință cu asemenea caracteristici, toate celelalte case erau unifamiliale. E foarte probabil că a vrut să aibă cât mai multă
intimitate în timpul cât a comis crimele.
– Da, Bull și Charbou au avut dreptate când au zis despre ce fel de cartier va alege și probabil asta l-a obligat la mici schimbări de plan…, a spus Johnson.
Amaia s-a arătat de acord cu el și a făcut semn cu raza lanternei.
– Cred că s-a dus la baie după ce i-a omorât. Sunt urme de urină pe veceu și rezervorul e gol. Familia a umplut cada cu apă, plus o găletușă… Dar el nu avea
de unde să știe asta, cred că urina nu e de la vreunul dintre membrii familiei, casa e sărăcăcioasă, e drept, dar se vede că e curată și ordonată, chiar și în mijlocul acestui haos. Cred că s-a zgâriat când a ieșit din baie; a șters sângele, e adevărat, dar poate că se grăbea și s-a mulțumit să șteargă cu ceva la repezeală, însă la fel de bine s-ar putea să nu-i fi păsat cine știe cât de mult, dar, firește, nici nu voia să lase picături de sânge peste tot, căci pe un hol învăluit în beznă, într-o casă fără curent electric, în mijlocul catastrofei, este greu de crezut că cineva ar observa că podeaua nu strălucește la intrarea în baie.
– V-a trecut cumva prin minte ideea că ar vrea să fie prins? Dacă e așa, uitați de ea, nu cred în posibilitatea asta. Nu doar că nu vrea să-l prindem, ci ne-a scăpat printre degete, a spus Johnson.
Amaia a avut impresia că Dupree zâmbea ușor. El era cel mai însuflețit apărător al teoriei că compozitorul nu voia să fie prins, din contră, voia ca nici măcar să
nu se știe de existența lui. Amaia era de acord, dar în același timp era conștientă
și de influența a tot ce se petrecea în jurul lor și de efectele asupra lor, inclusiv asupra compozitorului. A explicat:
– Nu, nu o să se lase prins, numai că uraganul ăsta, orașul ăsta… Ați văzut ce fețe au făcut Bill și Bull, în timp ce veneam încoace; ăsta e Armagedonul. Și dacă niște oameni normali nu reușesc să treacă peste toată această nenorocire, atunci imaginați-vă ce se întâmplă cu cineva care exact asta căuta. Atunci când am zis că nu-i prea pasă că lasă urme, mă gândeam la faptul că el crede că a venit timpul să își desăvârșească opera. Cu siguranță pentru el nu este doar un semn, ci un soi de conferință directă cu însuși Dumnezeu. Nu va rămâne piatră
peste piatră… Dacă în ultimele zile a început să se grăbească, de acum încolo nu se mai poate opri: New Orleans este o revelație pentru el. Cred că deja nu-i prea pasă ce se va mai întâmpla cu el după toate astea…
Johnson s-a concentrat din nou asupra petei de pe podea.
– Chiar dacă a curățat cea mai mare parte, tot a rămas foarte mult sânge. Având o asemenea rană, orice om normal ar căuta un medic. Credeți că am putea să
anunțăm spitalele?
– S-a tratat singur. Dacă nu are atinsă vreo arteră, atunci pansamentul e suficient.
În plus, ați văzut cum arată străzile. E atât nămol încât nici nu vezi pe unde calci, rănile la picioare vor fi la ordinea zilei în următoarele ore.
– Va rămâne în oraș, a spus Johnson.
– Sunt sigură că simte că are mult de lucru.
– Și eu cred la fel, a spus Dupree. Singura chestiune de care putem fi siguri este că și el va avea parte de tot atâtea dificultăți ca și noi. Să sperăm că el va avea parte de câteva în plus. În aceste condiții, Operațiunea Năvodul este imposibilă: tocmai am vorbit prin stație cu șeful poliției, sunt cu totul depășiți de situație; toate filtrele de poliție de la ieșirile din oraș au fost anulate, e nevoie de toți polițiștii aici, în oraș. Linia 911 e sufocată de apeluri de la oameni izolați pe acoperișuri, pe balcoane, murind de cald în podurile fără ferestre ale caselor.
Telefoanele mobile nu funcționează, nu există curent electric și nici apă, temperatura se apropie de treizeci de grade și canalizarea orașului e înfundată, așa că a merge prin apă e similar cu a merge prin scursori. Nu există nici un magazin de alimente deschis. Mai funcționează doar câteva telefoane fixe, iar apa continuă să crească. Au început să apară zvonuri cum că digurile încep să
cedeze. Acesta este lucrul de care se tem cel mai mult: dacă digurile cedează, va fi o reacție în lanț, iar New Orleans va fi acoperit de ape. Toate autoritățile aflate acum în oraș se dau de ceasul morții pentru a intra în legătură cu Washingtonul sau cu statele vecine, ca să le trimită ajutoare. Dupree și-a dus mâna la baza nasului și a apăsat ușor, încercând să alunge durerea ușoară de cap. A zâmbit amar. Adevărul este că am sunat prin stație la sediul poliției din Districtul 8 ca să
văd dacă există posibilitatea ca leșurile să fie luate de aici și duse la morgă. Dar după ce am ascultat tot ce mi-a spus șeful poliției, n-am mai îndrăznit să-i zic de cadavre. Sigilăm ușa și punem o bandă de delimitare. Nu putem face mai mult.
Și deocamdată avem o viziune trunchiată asupra daunelor provocate de furtună, dar chiar și așa, după cele văzute pe drumul până aici, ne putem da seama că în următoarele ore lucrurile nu vor face altceva decât să se înrăutățească. Sunt de aceeași părere cu voi, compozitorul va rămâne în oraș.
Amaia a auzit apropiindu-se zgomotul unui motor și a mers la ușa de la intrare, exact în momentul în care Bill și Bull se întorceau după ce inspectaseră clădirea.
– A venit o barcă cu o echipă de salvare, una adevărată. Poliția statală. Am vorbit cu ei. Vecina care a auzit împușcăturile și a alertat poliția este o bătrână care locuiește în apartamentul de alături. Are un telefon fix vechi. Singura linie de telefonie care a rezistat. Nu mai e nimeni altcineva în toată clădirea; ne-a luat destul de mult timp până să o convingem să ne deschidă ușa, iar după ce a deschis-o, ne-a mărturisit că stătuse ascunsă sub pat, și țineți cont că umblă în
două cârje. Ne-a spus cam ce a spus și când a sunat la urgențe: a auzit cinci sau șase împușcături, una după alta, la un interval de patru–cinci secunde între ele și, ceea ce este și mai rău, a auzit țipetele. A spus că oricine o fi fost cel care a tras a încercat clanța de la ușa de intrare în casa ei și a stat câteva secunde în fața ușii, probabil în timp ce făcea desenul de pe ușă pentru a ne induce în eroare. Dar de văzut nu a văzut nimic. Nu a îndrăznit să se miște, iar asta i-a salvat viața. Dacă
vreți să vorbiți cu ea, trebuie să o faceți acum, deoarece polițiștii vor să o ia cu ei.
În timp ce Johnson ștergea desenul de pe ușă și făcea altul nou, cu semnul portocaliu al FEMA și cu informațiile corecte, Dupree s-a apropiat de bătrânica pe care doi polițiști o scoteau pe o targă. Era palidă și tulburată. S-a aplecat spre ea pentru a-i pune aceleași întrebări pe care i le puseseră Bull și Charbou.
