Ați spus „ne-a lovit“. Cred că erați mic pe atunci, a presupus ea, privindu-i chipul așa cum numai unele femei pot să privească, ghicindu-ți vârsta, cărei familii aparții și cine-ți sunt părinții. Ce nume de familie aveți?
Amaia se uita amuzată la femeie. Isteață și directă, îi amintea puțin de mătușa ei, Engrasi.
Charbou a făcut prezentările.
– Dupree, a rostit ea gânditoare. Nu vă fie cu supărare, dar sunteți cam alb pentru a fi de origine haitiană. Aici sunt mulți negri de origine haitiană, le știu numele.
Dupree a zâmbit.
– Nu am de ce să mă supăr, familia mea are ascendență creolă; numele e de origine franceză.
– Poate că da, poate că nu, mulți sclavi și-au schimbat numele după ce au fost eliberați, iar Dupree aduce mult cu haitianul Dipré. Oricum, numele dumneavoastră îmi sună cunoscut, o să-mi aduc eu aminte de ce; am o memorie formidabilă.
Dar ceea ce ar fi putut fi o glumă a avut un efect neașteptat de puternic asupra lui Dupree. Atât Amaia, cât și Oceanetta și-au dat seama că șeful ei și-a ferit ochii de privirea femeii. Oceanetta și-a îndreptat atenția spre nepotul ei, prefăcându-se supărată.
– Bănuiesc că n-ai venit pentru mine… Ce cauți aici?
– Ah, unul dintre vecinii tăi trage cu pușca, nu vrem să omoare pe cineva. Un băiat ne-a zis că e vorba despre Jim Leger.
– Oh, Doamne, țicnitul ăla! Am auzit împușcăturile. O pușcă semiautomată, nu are altă armă în casă, o ține într-o panoplie. Probabil că uraganul l-a dat peste cap.
Amaia a privit-o surprinsă.
– E prieten cu dumneavoastră?
– Nu chiar, e clientul meu, toate asigurările și le face la mine; conduc aici filiala unei firme de asigurări de nivel național.
– Știți unde locuiește?
– Da, ținem strada asta până la capăt, apoi facem dreapta.
Charbou a privit-o neîncrezător.
Nu a fost nevoie să urmeze indicațiile, pentru că detunătura unui nou foc de armă i-a condus la el. După ce au intrat pe strada lui, au oprit motorul bărcii, la o distanță sigură. Jim Leger se sprijinea de o ferestruică rotundă de la etajul de sus.
Înainte ca vreunul dintre ei să aibă timp să acționeze, Oceanetta a strigat cu mâinile pâlnie la gură:
– Hei, Jim, sunt Oceanetta Charbou, ce naiba faci?
– Bună, Oceanetta, a răspuns el politicos, mă bucur să văd că ești bine! Îmi apăr casa, n-am să permit niciodată ca nenorociții ăștia să-mi fure munca de o viață.
Oceanetta și-a dat ochii peste cap.
– Ce să-ți fure, Jim? Tu te-ai uitat în jur? Am pierdut totul, Jim, tot ceea ce faci este să sperii oamenii. Uite, a venit poliția după tine, chiar dacă, te asigur, în momentele astea au lucruri mult mai bune de făcut; nu mai face pe prostul și dă-te jos de acolo, înainte să rănești pe cineva.
Au așteptat ceva timp până când Jim a ieșit prin fereastra de la etaj. Părul alb încadra o față ridată de trecerea anilor, chiar dacă sub cămașa cu bretele mușchii păreau încă fermi. Amaia i-a dat în jur de șaizeci și cinci de ani. Părea preocupat de faptul că împușcăturile lui au făcut ca poliția să se deplaseze până la el.
O versiune mai puțin prietenoasă a lui Jason Bull i s-a adresat bărbatului.
– Domnule Leger, am fost anunțați că se aud împușcături care-i sperie pe puținii locuitori care au mai rămas aici. Ați tras cu arma, domnule?
– Mă rog, a șovăit bărbatul, da, dar numai în aer, ca să nu se apropie, să știe că
sunt aici.
– Foarte bine, domnule. Dar gata, nu mai trageți. Până acum, nu ați rănit pe nimeni, dar ați fi putut să o faceți. Nu mai trageți, m-ați înțeles?
Omul a dat din cap că da și a privit-o pe Oceanetta.
– De data aceasta aveți noroc, domnișoara Charbou v-a luat apărarea, așa că nu o să vă denunțăm. Dar dacă aflu că trageți din nou, dacă mă faceți să mai vin o dată până aici, vă rețin și vă deschid proces. Ați înțeles, domnule?
– Mulțumesc, Oceanetta, a spus bărbatul, dând lent din cap în semn că
înțelesese.
Ea și-a privit rugătoare nepotul.
– Nu-l putem lăsa aici, știu că aveți de lucru, nu cred eu că FBI vine până aici pentru că un bătrân nebun trage cu arma de pe acoperiș… Lăsați-ne într-un loc uscat, unde să putem să călcăm.
La rândul lui, Charbou l-a privit întrebător pe Dupree, care a fost de acord.
– Auziți, puneți-vă într-o pungă actele, medicamentele și câteva chestii indispensabile. O să vă ducem, împreună cu domnișoara Charbou, până într-un loc neinundat.
Leger a luat o expresie tristă și i s-a adresat doar femeii, ca și cum numai ei i-ar fi datorat explicații.
– Eu rămân aici, Oceanetta, nu-mi pot lăsa casa de izbeliște.
Ea a tăcut o clipă, apoi a dat din mână, lăsând să se înțeleagă că nu e nimic de făcut și l-a întrebat:
