– Te descurci?
– Apa o să scadă în curând, nu e primul meu uragan. Am apă și mâncare și casa mea are fundație trainică, știi bine.
Oceanetta s-a întors spre nepotul ei.
– Haideți să mergem, îl cunosc prea bine, nici armata nu ar fi capabilă să-l scoată
de acolo.
În acele momente Oceanetta nu avea de unde să știe, dar chiar armata l-a scos pe Jim Leger din casa lui, două săptămâni mai târziu. Buimac, deshidratat, înfometat, dar încă strângând arma în mâini.
În primele ore ale dimineții, cerul păruse să se afle încă sub influența furtunii, ca și cum aceasta ar fi putut izbucni din nou. Dar acum, soarele îi conferea cerului mai multă realitate, dându-le certitudinea că uraganul trecuse, dispăruse; în urma
lui rămăsese oroarea strălucitoare în bătaia soarelui evidenței, fixată în realitate.
Un suspin gâtuit a trezit-o pe Amaia din gândurile ei. S-a întors spre capătul bărcii. Oceanetta Charbou plângea cu ochii măriți de groază, surpriză și furie. Își ținea mâinile la piept și privea dezolată în jur.
– Trebuia să ne asculți, mătușă, trebuia să pleci… Ești o îndărătnică, a certat-o, dar lipsit de convingere, nepotul ei.
– Am rămas ca să-i ajut pe oameni. Cine și-ar fi închipuit că dezastrul va fi atât de mare?
– Consolează-te, în următoarele săptămâni vei avea mult de muncă și mulți vor fi cei pe care să-i ajuți.
– Cei mai mulți dintre oamenii ăștia nu au asigurare, iar dacă au avut cândva, au încetat de mult timp să-și mai plătească primele. Oamenii ăștia sunt săraci, sunt în șomaj sau supraviețuiesc din pensia bunicilor. Jim e o excepție; mă întreb cum vor reuși să-și reconstruiască locuințele.
– Bănuiesc că și firma ta de asigurări va avea mult de suferit, când va începe să
plătească daunele…
– Nu, bineînțeles că nu, a spus ștergându-și lacrimile și redevenind femeia stăpână pe sine. Pe ce lume trăiești? Firmele de asigurări nu falimentează
niciodată. După o catastrofă, mai întâi se așteaptă certificarea daunelor, dacă
zona este clasificată drept una lovită de catastrofă și câți bani alocă guvernul pentru toată tragedia. În plus, majoritatea firmelor de asigurare fac parte din American Insurance Association, care a creat depozitul de rezervă, la care contribuie toți asociații, cu un anumit procent din fiecare poliță de asigurare, tocmai pentru a putea face față unor situații ca asta.
Amaia a privit-o cu interes.
– Oceanetta, ai spus mai devreme ceva ce mă interesează, poate mă poți ajuta…
– Desigur.
– Știai că Jim Leger are o armă, că e vorba de o pușcă și că o ține într-o panoplie…
– Sunt agenta lui de asigurări, are mai multe polițe la firma noastră: de viață, de locuință, de înmormântare…
Au izbucnit în râs cu toții.
– Nu râdeți, e polița mea cea mai bine vândută. Oamenii țin tot mai mult să-și plătească ei înmormântarea și să stabilească totul în detaliu, ce muzică, ce flori…
Când vine vorba despre cât costă o poliță de asigurare a locuinței, ținând cont de factorii de risc, contează cât de bine este protejată casa: detectoare de fum, alarme antifurt, zăbrele la ferestre, uși blindate, numărul de intrări în locuință. A deține o armă contează în ambele sensuri, dar asigurarea o ia în calcul numai dacă arma este păstrată într-o panoplie. Firma mea nu le oferă asigurări celor care nu o țin în panoplie.
Amaia a aruncat o scurtă privire spre Dupree, apoi a adăugat:
– Agenții sunt obligați să-i întrebe?
– Nu doar să-i întrebe, ci să facă un raport și fotografii care să confirme declarația asiguratului.
– Așadar, știți tot ce este într-o casă…
– Dacă îi închei eu asigurarea, da.
– Știți câte persoane locuiesc în casă și ce vârstă au?
– Bineînțeles. Dacă își fac asigurare, sunt obligată să știu.
– Sau dacă au fost bolnavi, dacă au avut probleme cu legea? Ca să dau un exemplu, probleme create de copii la școală, sau vecinilor, ori încălcarea și furtul unui bun privat, cum ar fi un vehicul sau un tractor, chestii de genul acesta.
– Cele mai multe asigurări de locuințe conțin și o parte de responsabilitate civilă.
În ziua de astăzi, mulți oameni au așa ceva, dar nu atât din cauza copiilor, cât a animalelor de companie; de fapt, de cele mai multe ori din cauza animalelor.
Amaia l-a privit plină de speranțe pe Dupree, care însă a negat, ușor iritat:
– Am verificat deja firmele de asigurări. Nu au coincis în nici unul dintre cazuri.
Am luat în calcul și posibilitatea că un agent a trecut la o altă companie, că de-a lungul anilor a lucrat la mai multe, dar nu am găsit nimic. Toate erau persoane care nu se cunoșteau între ele, agenți locali, de cele mai multe ori, ca Oceanetta și companii diferite. Singurul lucru pe care-l aveau în comun era că toți aveau proprietățile asigurate, dar asta nu e ciudat dacă ne gândim că locuiau în zone cu grad mare de risc, iar unii dintre ei chiar fuseseră afectați anterior de furtuni sau tornade, cum e cazul familiei Jones.
Amaia s-a uitat lung la Oceanetta, de parcă ar fi încercat să găsească printre trăsăturile ei, care trădau inteligență, indiciul căutat.
