– O văd! E o persoană prinsă acolo!
După ce au apropiat barca de zidul clădirii, Johnson și Charbou au apucat ușa de partea care ieșea din apă și au tras cu putere. Nici nu s-a clintit, era înțepenită, cu siguranță, în ceva, cel mai probabil în nămolul, pietrele și crengile aduse de ape.
Dupree li s-a alăturat. Și-au unit forțele și ușa s-a deschis puțin, apoi încă puțin, până când orice o fi fost ceea ce o ținuse înțepenită a cedat și ușa s-a deschis de tot. Mâna ce strângea tăblia s-a desprins, apoi barca a dat înapoi și cadavrul a ieșit plutind din casă, iar apa l-a dus printre zidul clădirii și barcă, spre strada din spatele casei. Era un bărbat în vârstă. Amaia și-a dat seama după părul alb de pe cap și din barbă; pielea albicioasă și zbârcită de apă nu te ajuta prea mult să-i ghicești vârsta. Probabil murise în noaptea precedentă, în timpul celor mai grele ore ale furtunii; bacteriile din apă și căldura mare din timpul zilei făcuseră restul.
Mai întâi au apărut picioarele străvezii ca gelatina. Era desculț, însă avea pe el niște blugi albaștri și un tricou alb, care se adunase la piept, lăsând la vedere o burtă albă, care începea să capete nuanțe albăstrii pe alocuri, din cauza
putrefacției. Pe tricou scria cu litere roșii: „Cel mai bun tată din lume“.
Amaia a țipat, apoi a scos un geamăt de durere. Toți s-au întors spre ea alarmați.
Își acoperise gura cu palmele, ca și cum ar fi vrut să rețină înăuntrul ei toată
durerea nerostită, tot întunericul. Cu fața crispată, cu ochii plini de groază, privea deznădăjduită cum curenții slabi târau corpul afară din curte. Înainte ca vreunul dintre ei să apuce să reacționeze sau măcar să aibă timp să gândească, Amaia a sărit în apă. A căzut în picioare, pe ceva moale, cu siguranță pământul din grădină, înmuiat de apă și, în timp ce colegii ei îi strigau să se întoarcă, a înaintat cu ochii împăienjeniți de lacrimi și de apa murdară și a traversat curtea spre strada din spatele casei, în timp ce se felicita în gând pentru faptul că purta acea vestă antiglonț care plutea, în loc de vesta ei. Bull a manevrat barca încercând să
o urmeze pe Amaia, dar nu a putut trece de vârfurile gardului care despărțeau cele două grădini învecinate. A dat înapoi câțiva metri și a ieșit prin lateral, în aceeași stradă ca Amaia. Charbou era gata să sară în apă, însă Dupree l-a oprit.
– Stai.
– Dar…, a spus el confuz.
– Stai.
Amaia ajunsese lângă corp, îi prinsese o mână, poate aceeași cu care bărbatul se agățase de ușă până la moarte. Fusese un bărbat înalt, puternic. Chiar și așa, lipsit de viață și dus de apă, era greu de stăpânit, nu reușea să-l ducă înapoi acasă. A privit cu disperare în jur.
– Amaia, nu mai poți face nimic, e mort! a strigat Charbou din barcă.
Dar ea nu-l auzea. Cu ochii inundați de lacrimi, a citit din nou mesajul de pe tricoul bărbatului. „Să fi fost omul acesta cel mai bun tată din lume?“ s-a întrebat. Vocea ei de la doisprezece ani i-a răspuns din depărtări: „E suficient să
fi fost pentru cineva“.
I-a desfăcut catarama curelei, a tras de ea până când a scos-o din blugi, apoi a petrecut-o din nou, dar numai prin cele două găici din față și a început să tragă
de curea, târând după ea cadavrul până la un semn de circulație, de care l-a legat cu cureaua. Dacă omul acela fusese un tată bun, atunci exista un fiu care să-i plângă la mormânt. Era drept să-i ofere această șansă și să nu-l lase dus de ape.
A rămas în picioare lângă cadavru, nemișcată. A încercat să spună o rugăciune.
„Tatăl nostru Tatăl nostru Tatăl nostru Tatăl nostru Tatăl nostru Tatăl nostru.“ A renunțat în momentul în care și-a dat seama că nu se putea opri din citit mesajul de pe tricou.
– Ce naiba faci acolo? a întrebat-o Charbou.
Dupree a vrut să-i răspundă, însă Johnson i-a luat-o înainte.
– Își îngroapă tatăl.
Bull și Charbou și-au întors privirile spre el.
– Tatăl lui Salazar a murit ieri-dimineață. Au anunțat-o că ar trebui să meargă să-l vadă, dacă voia să-l mai prindă în viață, exact când am plecat spre New Orleans, iar în dimineața aceasta a primit confirmarea morții lui.
– Nu-mi vine să cred! De ce nu ați trimis-o acasă? Nu vedeți în ce hal e?
– Ea a decis să rămână aici. Și nimeni nu are dreptul să o judece, cu toții luăm decizii pe care mai apoi, de-a lungul timpului, ne vine greu să le acceptăm; cu câteva minute în urmă, dumneata păreai cel învins. După părerea mea, ea se descurcă foarte bine, dar asta nu înseamnă că la un moment dat nu poate să apară
un mesaj pe un tricou sau o pisică înecată care să te facă să vrei să lași totul baltă.
Charbou a acceptat reproșul și a încuviințat, fără să-și ia privirea de la Amaia.
– Și nu credeți că ar trebui să mă duc după ea?
– Ba da, a fost de acord Dupree, dar mai las-o un minut.
Au ales o casă destul de mare, la două străzi spre vest. După ce au strigat pentru a fi siguri că era pustie, au forțat o fereastră de la etaj și au intrat, ceea ce i-a făcut să aibă senzația ciudată de a merge din nou în picioare, ceva ce nu mai făcuseră în ultimele ore. Pe scările care duceau la parter, apa ajungea până la partea de sus a canatului ușii. Casa avea trei dormitoare în stare bună și o baie, unde apa dăduse pe dinafară din veceu și formase o baltă urât mirositoare.
Johnson a închis ușa, Bill și Bull au cercetat toate ungherele și mica mansardă,
fără ferestre, plină de unelte. Era foarte cald, aerul din interiorul casei era umed și mirosea a igrasie; cu toate acestea, erau mulțumiți că se puteau întinde, puteau să-și dea jos vestele, să se mai răcorească puțin. Nu s-au așezat pe paturi. A fost o înțelegere tacită. Dacă părea legal să te refugiezi în casa cuiva, altfel stăteau lucrurile cu paturile care încă păstrau urmele proprietarilor lor. Folosindu-se de perne și pernuțe, s-au întins cu toții pe jos, cu spatele sprijinit de perete, în camera prin care intraseră, singura cu ferestrele deschise. Afară era o beznă
absolută. Întuneric total, nici urmă de stele. Acum, după ce elicopterele își suspendaseră zborul, singurele zgomote veneau de la lemnul umflat de apa murdară și de la respirația celor cinci persoane aflate în camera aceea luată cu împrumut. După micul dejun de la sediul pompierilor nu mai mâncaseră nimic, în afară de câteva batoane de ciocolată. Și-au împărțit proviziile destinate acelei nopți și chiar au reușit să zâmbească, în timp ce mâncau, simțindu-se din nou plini de viață.
Johnson a vorbit cu Amaia:
– Toată ziua mi-am bătut capul de ce îmi suna atât de cunoscut locul dumneavoastră de naștere. Cândva, am făcut parte dintr-o unitate specializată în secte, înainte de a trece la criminalistică. S-a vorbit, de mai multe ori, despre acea regiunea din zona de frontieră din Pirinei, între Spania și Franța, ca un loc de referință pentru vrăjitorie. Zugarramurdi și alte locuri unde s-au celebrat întâlniri de vrăjitoare trebuie să fie destul de aproape de satul dumneavoastră…
Elizondo?
Ea a încuviințat fără nici un chef.
– Da, e aproape.
