Femeia o privea gânditoare.
– Firește că…
– Ce? a îndemnat-o Amaia să spună mai departe.
– Dacă aceste persoane despre care vorbiți au mai fost afectate de o tornadă, să
spunem, atunci e sigur că datele lor se află în baza de date de la American Insurance Association.
– Așadar, vrei să spui că asigurările vor acoperi cheltuielile de reconstrucție a acestei zone, a presupus Jason Bull.
– Până la urmă, cei mai norocoși vor fi, probabil, exact nefericiții pe care băncile îi obligă să achite, pe lângă ipotecă, una dintre asigurările alea absurde, care acoperă până și daunele provocate de lava unui vulcan, deși cel mai apropiat vulcan se află în celălalt capăt al țării. Dar chiar și așa, tot mai scot ei un as din mânecă ca să nu plătească.
– Dar în cazul acesta, lucrurile sunt clare, a spus Johnson uitându-se împrejur.
– Nu chiar, a spus ea, privindu-l cu gravitate. De unde vine toată apa asta? E
limpede că a adus-o uraganul? De ce continuă să crească, dacă de la unsprezece dimineața nu mai plouă?
Johnson, care comunicase prin stație toată dimineața, i-a răspuns:
– În momentul de față, paza de coastă verifică, pe cale aeriană, starea digurilor, însă prioritatea rămâne salvarea celor aflați în situații de urgență: persoane
vulnerabile, bolnavi, bătrâni și copii. Vor mai trece câteva ore până să avem un raport veridic despre ceea ce s-a întâmplat; deocamdată, nu avem altceva decât supoziții bazate pe mărturii, cele mai multe provenind de la persoane cuprinse de spaimă.
– Sper să fie așa, a răspuns sceptică Oceanetta. Asigurările nu acoperă daunele provocate de cedarea canalelor construite de oameni.
– Asta nu se poate; dacă se întâmplă să cedeze un canal, e evident că a fost din cauza uraganului, a spus Johnson.
– Evident pentru dumneavoastră, evident pentru mine, dar nu chiar atât de evident pentru ei. În 1965, când ne-a lovit uraganul Betsy, digurile au cedat din cauza materialelor proaste cu care fuseseră construite. Ploaia din timpul nopții a făcut ca apele să crească cu șaizeci de centimetri, și acest nivel s-a păstrat ore în șir, până când, brusc, în cincisprezece minute, nivelul a mai crescut cu treizeci de centimetri și, cincisprezece minute mai târziu, cu încă treizeci de centimetri, și tot așa, până a ajuns la înălțimea asta, la jumătatea primului etaj. De la unsprezece dimineața, am stat pe acoperiș și am văzut cum treceau duse de ape proprietățile vecinilor mei, cu o forță și o viteză care se pot explica numai prin existența unui curent de apă dinspre est spre vest, sau, ceea ce înseamnă același lucru, dinspre zona învecinată cu canalul spre exteriorul cartierului. Dacă digul canalului comercial a cedat, o să ne dea exact ce ne-au dat și atunci: cuvinte frumoase. Nimic altceva.
– Sper că nu vrei să spui, ca băieții ăia, că albii au deschis ecluzele ca să salveze French Quarter.
– Albii responsabili de toată mizeria asta nu au fost nevoiți să meargă în plină
furtună să dinamiteze digurile sau să deschidă ecluzele; au pregătit totul dinainte, ca pe o bombă cu ceas. După uraganul Betsy, au construit digurile cu materiale de mâna a doua. Materiale de mâna a doua pentru americani de mâna a doua.
Johnson a strâns din buze, în felul acela al lui, făcându-le să dispară sub mustața sa deasă. Nu-i plăcea deloc ce auzea, nici nu credea. Așa știa el să-și manifeste dezacordul. Își iubea țara, era o țară mare. Ceea ce insinua Oceanetta era de-a dreptul repugnant. Era obișnuit cu plângerile deținuților; de la traficanți, violatori, ucigași, până la cei acuzați de evaziune fiscală, toți aveau ceva de reproșat sistemului, guvernului, instituțiilor statului, poliției. Se obișnuise să-i
audă așa cum te obișnuiești să auzi ploaia, conștient că era vorba despre un subterfugiu psihologic din partea unor lași care nu reușeau prin forțe proprii să
facă ceva în viață. Însă Oceanetta îi plăcea, îi cădea bine. O femeie bună, implicată în problemele cartierului ei, inteligentă și experimentată; nu se potrivea profilului de plângăcioasă, de infantilism care însoțea de obicei genul acela de paranoia conspiraționistă.
– Așadar, Oceanetta, a intervenit Amaia din nou, atrăgându-i atenția, această
instituție are acces la exact aceleași informații ca firmele de asigurări…
– Se ocupă de asigurări, dar mai ales de reasigurări, creează depozite de rezervă
și chiar dacă fiecare stat are propriile norme legale pentru firmele de asigurări, ea este cea care stabilește criteriile valabile în toată țara. Raza ei de acțiune e împărțită în patru zone geografice: nord-est, sud-est, vestul mijlociu și vest.
Amaia a inspirat adânc, privindu-i pe Dupree și Johnson.
– Deci, ca să-mi fie clar, atunci când cineva își face o asigurare aici, în New Orleans, casa, datele personale, ale lui și ale celor care mai locuiesc acolo, ale câinelui, toate aceste date, rapoarte, fotografii, pe lângă sediul central al firmei de asigurare, ajung…
– Ajung și la American Insurance Association, a afirmat, sigură pe ea, Oceanetta.
– De la toate firmele de asigurări din țară?
– Da.
Amaia a expirat tot aerul din plămâni, a privit în jurul ei și, în ciuda peisajului dezolant care o înconjura, pe chipul ei a apărut un zâmbet micuț, care era mult mai mare în interiorul ei, după cum o trăda strălucirea ochilor.
Apelativ familiar pentru New Orleans, format din inițialele orașului, NO, și abrevierea pentru statul Louisiana, LA (n.red.)
40. Pisică albă
New Orleans, Louisiana
Luni, 29 august 2005, ora 19.00
La șapte seara, căldura acumulată de-a lungul zilei și evaporarea apei făceau ca aerul să fie irespirabil. Știrile demne de încredere parveneau de pe frecvența pazei de coastă și chiar dacă nici una dintre informații nu era oficială, cu toții erau de acord că paza de coastă, mai mult decât poliția din New Orleans, poliția statală sau însăși FEMA, părea a fi cea care gestiona situația cel mai bine. În urmă cu ceva mai mult de o oră, confirmaseră că digurile canalelor de pe strada 17, de pe strada London și al Canalului Industrial Navigabil cedaseră. La prima oră, zvonurile care spuneau că mareea, ajungând la râu, depășise înălțimea digului de pe strada 17, vărsându-se de cealaltă parte și astfel producând un colaps total, a fost dezmințit de pompieri. Prima ruptură s-a produs în partea inferioară, în vestul extrem al orașului New Orleans, spre interior, dinspre podul Old Hammond Highway. Mai mulți șefi de echipaje de pompieri susțineau că
văzuseră cum zidul de susținere s-a prăbușit înainte ca apa să ajungă la înălțimea lui maximă. S-a format o spărtură în dig de peste o sută de metri, iar apa a pus imediat stăpânire pe zonă, ca și cum ar fi curs pe acolo dintotdeauna.
Pe Canalul Industrial lucrurile stăteau și mai rău. Cei care-l vedeau din aer vorbeau despre cinci rânduri întregi de case luate de ape.
Canalul de pe strada London a cedat și el în două locuri. În partea superioară, chiar în spatele bulevardului Robert E. Lee și în partea inferioară, aproape de podul de pe strada Mirabeau.
