– De fapt, nu în Elizondo a încercat un inchizitor al Bisericii Catolice să
stabilească dacă acolo era sau nu lăcașul diavolului? a întrebat Johnson, tot mai entuziasmat.
Amaia nu a răspuns.
Johnson o privea extaziat.
– Da, a fost în Elizondo, a zis, confirmându-și singur spusele, iar inchizitorul Sfintei Inchiziții se numea ca dumneavoastră, Salazar. Salazar y Frías, a adăugat, făcându-i pe toți să se întoarcă spre Amaia și să o privească cu interes.
– Tribunalele Inchiziției erau echivalente cu cele din Salem, care judecau vrăjitoare, nu? a întrebat Charbou. Aveți vreo legătură cu acel Salazar? A fost strămoșul dumneavoastră?
Amaia a răspuns cu seriozitate.
– Mă îndoiesc. Numele meu de familie vine de la o vale și un râu aflate în apropiere de locul unde m-am născut.
– Dar ați căutat? a insistat Johnson, trecându-și degetele nervoase peste mustață.
Cred că ar fi foarte interesant… Cunosc un specialist în heraldică, îi spui numele de familie și el e în stare să-ți găsească strămoși cu secole în urmă.
După ce a tot stat cu ochii pe Amaia, Dupree a intervenit:
– Johnson, aș zice că Salazar nu e prea încântată de subiect.
– Cum e posibil? s-a mirat Bull. Dacă ar fi fost vorba despre mine, mi-ar fi plăcut să aflu cât mai multe.
Johnson nu se lăsa.
– Dacă familia voastră a locuit mereu în zonă, e foarte posibil ca la un moment dat strămoșii dumneavoastră să fi fost implicați, fie ca martori, fie ca acuzați, în nenumăratele procese de vrăjitorie deschise acolo de Inchiziție. Îmi amintesc că
atunci când inchizitorul Salazar a cercetat prezența diavolului în zonă, a strâns mii de declarații de denunțare sau de autodenunțare. Asta trebuie să fi însemnat cam toată populația din regiune.
– Câți locuitori are acum satul dumneavoastră? a întrebat Charbou.
– În jur de trei mii, a răspuns ea.
– E limpede, a exclamat Johnson, toți locuitorii acuzați sau acuzându-și vecinii.
– Da, a răspuns ea mâhnită.
– Pare să vă deranjeze, de ce? a întrebat-o Dupree.
Amaia nu a răspuns. Johnson a continuat:
– Domnișoară subinspectoare, vorbim despre ceva ce s-a întâmplat cu secole în urmă, dacă s-ar fi petrecut în Statele Unite, satul acela ar avea acum șase hoteluri bântuite, trei trasee pe urmele vrăjitoarelor și o duzină de magazine cu suvenire.
Amintiți-vă de patroana hotelului Dauphine.
– Ce spuneți se poate datora unuia dintre următoarele două motive, a răspuns Amaia. Sau nu credeți o iotă din ceea ce spuneți, sau vă raportați mult mai firesc la aspectele magice din lumea dumneavoastră.
– Dar în Baztán nu vă raportați la fel de firesc? a vrut să știe Dupree.
– Ce e Baztán? a întrebat Bull.
Amaia a oftat.
– Baztán e valea în care se află satul meu. Cred că lumea ar fi mai bună fără
toate șarlataniile astea. Poate părea interesant ca joc al imaginației, însă genul acesta de gândire, învechit și superstițios, nu aduce altceva decât suferință, stigmatizare și excludere socială.
Bull a privit-o fermecat.
– Vreți să spuneți că în Baztán încă se mai crede în vrăjitoare?
A răspuns Johnson:
– Întrebarea este alta: mai există vrăjitoare în ziua de azi în Baztán?
Mâncarea i-a făcut să simtă intensa epuizare fizică și emoțională adunată de-a lungul acelei zile. Bull s-a oferit să stea de gardă primul, lângă stația de emisie-recepție. Ceilalți au adunat câte perne au găsit și fiecare și-a căutat un colțișor pentru a dormi.
Amaia, rămasă singură în toată încăperea, s-a întins lângă fereastră. Puținul aer care venea prin fereastră îi făcea bine, dar, neliniștită, și-a întors privirea în cameră. Ura întunericul. A agățat lanterna de geam în așa fel încât raza ei să bată
pe podea, fără ca lumina să o deranjeze, însă să fie destul de puternică încât să
alunge făpturile întunericului. Gaueko. A privit din nou pe fereastră și și-a dat seama că nu se mai gândise la ele de când era o copilă. Gaueko, spiritele nopții.
Întunecatele. Bântuie în căutarea unui loc întunecat din sufletul tău în care să
poată trăi. Și-a amintit de bătrâna care, asemenea unei fetițe, se strecurase sub pat, ascunzându-se de gaueko. „A venit diavolul“, zisese. S-a gândit la compozitor și a fost sigură că și el scruta bezna, undeva, în oraș. Cu deosebirea că el se înfrățise deja cu noaptea: întunericul era în el, purta spiritele gaueko în lăuntrul său, pentru că era unul dintre ele. A clătinat din cap, năucită de forța amintirii și de lumina pe care aceasta o arunca asupra personalității compozitorului.
